E dragoste? E luptă? E dans?

„Pina“, filmul lui Wim Wenders despre celebra coregrafă germană, reuşeşte ceva magic: să-l facă pe spectator să pătrundă în mintea cuiva. Când filmează, Wenders urmează crezul Pinei Bausch: „nu mă intere-sează de ce se mişcă cineva, mă interesează ce-l face să se mişte“. În 3D, pelicula te face să trăieşti fiecare mişcare.

Pariul pe care îl face regizorul Wim Wenders (distins cu Leul de Aur în 1982, la Festivalul de la Veneţia, şi cu un Palme d'Or la Cannes, doi ani mai târziu) e şi tehnic, şi conceptual. „Pina" e în 3 D, ceea ce sporeşte senzaţia de prezenţă fizică „în poveste" (un motiv în plus să experimentaţi, fiindcă e primul film de artă în 3 D din cinematografele româneşti), iar Wenders decodifică dansul prin suprapuneri spectaculoase de imagine şi mişcare. Mai cu seamă, însă, filmul e un pariu emoţional. Şi pentru regizor, şi pentru spectator.

Expresionismul extrem

Wim Wenders începuse lucrul la film când Pina  Bausch a murit, în 2009, la 68 de ani, bolnavă de un cancer cu care fusese diagnosticată cu doar cinci zile înainte. Coregrafa germană, una dintre cele mai influente şi mai charismatice prezenţe ale dansului contemporan din lume, revoluţionase mişcarea şi emoţia alături de compania pe care a condus-o, Tanztheater  Wuppertal, impunând conceptul de teatru-dans.

Memorabile şi prezente şi în film, spectacolele ei ca „Rite of Spring"/„Ritualul primăverii"(1975) sau „Café Müller" (1978) sunt mărturii ale unui expresionism extrem; pentru Pina, orice nu putea fi exprimat în cuvinte îşi găsea un limbaj în dans. Căuta poziţii, arcuiri şi decoruri pentru fiecare stare - de multe ori spunea despre scenă că e „prea goală". De la moarte la extaz, iubire, durere, putere sau fragilitate, la imaginea regală a lunii  - da, exprimată de un trup uman -, Pina căuta şi găsea; în „Café Müller", spectacol de-o melancolie sfâşietoare, femei şi bărbaţi se izbesc repetitiv de scaunele de pe scenă (zeci de scaune, ca şi cum ar fi stropi de ploaie), se îmbrăţişează, se despart.
 
„Pina a pătruns în regatul mişcării"

„Ratasem spectacolele Pinei fiindcă locuiam în Statele Unite. Întors în Germania, toţi prietenii mi-au spus: «Trebuie să le vezi!». Le-am zis: «Dans? Nu, nu mă interesează». M-au obligat să merg, pur şi simplu. În sală, m-am simţit ca lovit de trăsnet şi-am fost convins că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată", povesteşte Wim Wenders. „Pina a pătruns în regatul mişcării şi a vorbit despre ce trăim, despre toată suferinţa şi emoţia noastră mai bine decât oricine altcineva."

Pina Bausch şi Wenders s-au apropiat, iar în 2009 au început să lucreze împreună la un nou proiect: un film despre dans în 3 D. Când Pina a murit, Wenders a înterupt filmările: „Filmul era despre ea, cu ea...". Dansatorii din Tanztheater Wuppertal au fost cei care l-au convins să finalizeze proiectul. De aceea, poate, „Pina" se apropie de ideea unui documentar aproape fanatic.

Şi Almodovar a omagiat-o pe Pina

Dansurile, redate cu un control introspectiv al camerei de filmat, care creează o înlănţuire vizuală intensă şi sculpturală, sunt întrerupte de mici mărturii ale membrilor trupei. Scurtele declaraţii conturează şi mai puternic imaginea unei fiinţe enigmatice, capabilă să subjuge totul prin simpla prezenţă: „Când lucram, Pina nu ne spunea nimic altceva decât «trebuie să mai căutaţi»", îşi aminteşte unul dintre dansatori. O altă membră a trupei duce dialogul într-o zonă mistică, implorând-o şi invocând-o pe Pina: „Ceilalţi îmi spun că  i-ai vizitat nopţile, în vis. Pina, te aştept şi eu să vii".

Prezenţa Pinei Bausch pe ecran - Wenders foloseşte şi câteva imagini rare în care coregrafa apare lucrând sau dansând - e emblematică. Cu trupul fragil şi ochii plini de forţă, părul lung până peste umeri, Pina e prezentă poate şi mai puternic tocmai atunci când e absentă. Wenders n-a fost singurul regizor fascinat de Pina Bausch. Almodovar a omagiat-o în „Vorbeşte cu ea", Fellini a distribuit-o în „Şi corabia înaintează". Dansul ei e despre a rămâne gol, în toată splendoarea spiritului şi a-i lăsa pe ceilalţi să tragă cu ochiul la această intimitate.Un exerciţiu în care se-ntâlnesc şi fragilitatea extremă, şi curajul orb. O spune şi unul dintre membrii companiei: „Cu Pina, totul e despre iubire şi suferinţă. Şi singurătate".

Info

„Pina"/„Pina", 3 D (Germania, 2011)
Regia: Wim Wenders
Cu: Pina Bausch, Regina Advento, Ruth Amarante
Unde: Hollywood Multiplex Bucureşti Mall

Filmul preferat

Mirela Oprişor, actriţă

CV

- Mirela Oprişor s-a născut pe 12 mai 1973.
- A fost distinsă cu premiul The Heart of Sarajevo,
al Festivalului de Film de la Sarajevo, pentru rolul Adrianei Hanganu, soţia înşelată din filmul „Marţi, după Crăciun", de Radu Muntean.
- Recent, a jucat alături de actorul Vlad Ivanov în montarea „Ivanov", după A.P. Cehov, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra.
-  Este căsătorită cu actorul şi dramaturgul Mimi Brănescu.
- A mai jucat în filme precum: „Tinereţe fără tinereţe" sau „Hârtia va fi albastră".
- A jucat la Teatrul de Comedie din Bucureşti în spectacolele „A douăsprezecea noapte", „Chiriţa of Bârzoieni", „Delir în doi" şi, la Teatrul Act, în „Flori, fete, filme sau băieţi", în regia lui Vlad Massaci şi în „Dumnezeul de a doua zi", sub direcţia regizorală a lui Claudiu Goga.
- Pisele „Flori, fete, filme sau băieţi" şi „Dumnezeul de a doua zi" sunt parte a unei trilogii scrise de Mimi Brănescu. „Dacă nu făceam rolul din «Dumnezeul de a doua zi», nu cred că puteam face rolul Adrianei, din «Marţi, după Crăciun»", mărturisea Mirela Oprişor.

Top 10 filme care m-au marcat

1. „Husbands"/„Soţii" (SUA, 1970), regia John Cassavetes.
2. „Cinema paradiso" (Italia, 1988), regia Giuseppe Tornatore
3. „Il Postino"/„Poştaşul" (Italia, 1994), regia Michael Radford
4. „La nuit americaine"/„Noaptea americană" (Franţa, 1970), regia François Truffaut
5. „La Strada" (Italia, 1954), regia Federico Fellini
6. „The Apartment"/„Apartamentul" (SUA, 1960), regia Billy Wilder
7. „Jean de Florette" (Franţa, 1986), regia Claude Berri
8. „The Shining"/„Strălucirea" (Marea Britanie, 1980), regia Stanley Kubrick
9. „Todo sobre mi madre"/„Totul despre mama mea" (Spania, Franţa, 1999), regia Pedro Almodóvar
10. „Annie Hall" (SUA, 1977), regia Woody Allen.

Top 5 regizori

1. John Cassavetes (foto) (1929-1989)
2. Stanley Kubrick (1928-1999)
3. Federico Fellini (1920-1993)
4. François Truffaut (1932-1984)
5. Pedro Almodóvar (n. 1951)