CRONICĂ DE FILM: Drumul spre adevăr

Filmul prin care regizorul britanic Ken Loach intră în dedesubturile murdare ale războiului din Irak poartă numele celui mai periculos drum din lume, „Route Irish“.

Route Irish este numele dat drumului care face legătura dintre aeroportul din Bagdad şi aşa-numita „Zonă Verde" (teoretic aflată sub controlul trupelor aliate, aşadar sigură). Este considerat cel mai periculos drum din lume, din cauza atacurilor teroriştilor kamikaze. Tot astfel este şi drumul necesar pentru aflarea adevărului despre faţa murdară a războiului din Irak - încearcă să ne demonstreze cel mai recent film al regizorului Ken Loach.

Cineast de stânga într-un mod declarat, Ken Loach a debutat, în 1969, cu lungmetrajul „Kes", o splendidă fabulă cu aer de basm despre prietenia dintre un băiat şi un şoim. De-a lungul carierei, regizorul, acum în vârstă de 75 de ani, a bifat - cu o reuşită artistică variabilă - mai toate subiectele de pe agenda stângii ultimelor decenii: războiul civil spaniol („Land and Freedom"), războiul civil din Nicaragua („Carla's Song") sau, pur şi simplu, „războiul civil" britanic, adică cel social („Riff-Raff", „Ladybird Ladybird", „Bread and Roses").

Un „abonat" al Festivalului de la Cannes, în cele din urmă acesta l-a onorat cu Palme d'Or pentru „The Wind That Shakes the Barley" (2006). Filmele sale au făcut să se vorbească despre un „realism socialist britanic", evident cu totul altceva decât oroarea care a mutilat estetic Estul la jumătatea secolului trecut. Acum, cu „Route Irish", a venit rândul războiului din Irak să intre în vizorul regizorului britanic şi al scenaristului său predilect, Paul Laverty.

Dulce răzbunare

Deşi filmul lui Ken Loach se cheamă „Route Irish", acţiunea se desfăşoară strict pe pământ britanic, nimic nu a fost filmat în Irak. Din când în când, sunt intercalate, într-adevăr, imagini de arhivă ale atrocităţilor din Irak, pentru a puncta dimensiunea reală a infernului din Bagdad. Ceea ce-l interesează pe Loach este mai mult ceea ce ascund guvernele implicate, ceea ce nu se dezvăluie, în mod obişnuit, cetăţeanului de rând.

Fergus (Mark Womack), un tip dintr-o bucată, reîntors de ceva vreme din Irak, nu este mulţumit cu explicaţiile oficiale despre moartea, pe Route Irish, a fratelui său „de cruce", Frankie. El începe o investigaţie care-l va face să pătrundă din ce în ce mai adânc în culisele necurate ale prezenţei anglo-americane în regiune. Pe parcurs, se produce şi o apropiere de văduva prietenului său, Rachel (Andrea Lowe).

Până la un punct, „Route Irish" urmează schema narativă obişnuită a filmului-investigaţie, de tip Stanley Kramer sau Costa-Gavras, aşadar a filmului politic clasic. Totul este pigmentat cu accentul mahalalei londoneze şi cu „mărcile" care au făcut atât de popular în lume cinematograful britanic al ultimelor două decenii (Ken Loach, Mike Leigh, Peter Cattaneo etc.).

Din păcate, scenariul lui Laverty - ca şi regizorul Loach - nu interoghează şi implicaţiile morale ale transformării lui Fergus într-un criminal justiţiar, reducând totul, în cele din urmă, la un thriller de răzbunare.

S-au împlinit opt ani de la începerea, de către americani, a războiului în Irak, nedrept ca orice război şi cu un interes material precis. Până acum, în cinema, filmele care au atacat implicarea în zonă şi au arătat nedreptăţile comise de americani sunt exclusiv britanice (vezi şi „The Road to Guantanamo", de Michael Winterbottom).

În SUA, ele se lasă aşteptate (la fel ca şi în cazul Vietnamului, când marile filme despre război au apărut la distanţă de un deceniu). Se poate obiecta că şi filmele critice (cum sunt şi documentarele lui Michael Moore) încearcă să manipuleze spectatorul, dar - într-o democraţie - rolul artistului implicat politic, ca şi al presei, este să fie împotriva guvernelor şi să le arate greşelile.

Info:

Route Irish (Marea Britanie, 2010)
Regia: Ken Loach
Cu: Mark Womack, Andrea Lowe, John Bishop
Rulează la: Hollywood Multiplex Bucureşti Mall


Filmul preferat: Radu Pavel Gheo, scriitor

- Radu Pavel Gheo (pseudonimul lui Radu Gheorghiţă), unul dintre cei mai apreciaţi prozatori şi eseişti ai tinerei generaţii, s-a născut în 1969 la Oraviţa şi a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara în 1994.
- În prezent, este redactor şi traducător al Editurii Polirom şi redactor al revistei „Orizont" din Timişoara.
- Ceea ce a marcat decisiv destinul lui Radu Pavel Gheo - atât personal, cât şi în privinţa carierei - a fost experienţa sa americană: câştigător al loteriei vizelor, s-a stabilit în SUA, de unde se va întoarce după doar câţiva ani. Excelentul text „Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a", publicat înaintea plecării „definitive" din patrie, va sta la baza volumului de eseuri cu acelaşi titlu, în care-şi descrie pierderea „visului american".
- La Polirom i-au apărut „Fairia - o lume îndepărtată" (roman SF, 2004), „Numele mierlei" (proză scurtă, 2008), „Noapte bună, copii!" (roman, 2010), precum şi trei volume de eseuri/publicistică: „Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a" (2003), „Românii e deştepţi" (2004), „DEX-ul şi sexul" (2005).

Top 10 filme care m-au marcat

1. Goana după aur (SUA, 1925), regia Charles Chaplin
2. Timpuri noi (SUA, 1936), regia Charles Chaplin
3. Cui i-e frică de Virginia Woolf? (SUA, 1966), regia Mike Nichols
4. Reconstituirea (România, 1968), regia Lucian Pintilie
5. Zbor deasupra unui cuib de cuci (SUA, 1975), regia Milos Forman
6. Călăuza (URSS, 1979), regia Andrei Tarkovski
7. Aventurile baronului Münchhausen (Marea Britanie, 1988), regia Terry Gilliam
8. Underground (Iugoslavia, 1995), regia Emir Kusturica
9. American Beauty (SUA, 1999), regia Sam Mendes
10. Moartea domnului Lăzărescu (România, 2005), regia Cristi Puiu

Top 5 regizori

1. Charles Chaplin (1889-1977)
2. Milos Forman (n. 1932)
3. Terry Gilliam (n. 1940)
4. Stanley Kubrick (1928-1999)
5. Emir Kusturica (n. 1954)