Dura DEX

Regizorul Corneliu Porumboiu a fost atât de îndrăgostit de secvenţa de confruntare lingvistică, încât a construit neglijent restul scenariului. Am venit la „Poliţist, adjectiv” să văd ceva ce frizează capodopera şi am descoperit o peliculă mult prea lungă, diluată, repetitivă.

Mă tot gândesc la biroul ăla: fără computer, dar cu tablă de scris… N-arăta deloc a birou de şef de poliţie, chiar şi provincial. Arăta a sală de clasă. Mi-am zis: aşa ceva nu există. Adică există doar pentru că regizorul l-a pregătit pentru demonstraţia finală. Mă mai gândesc şi că ar fi fost de ajuns o simplă săpuneală.

Dacă poliţistul lui Bucur ar fi vrut să aibă conştiinţa împăcată că nu-i distruge viaţa puştiului ăluia, l-ar fi putut avertiza: “Măi, băiete, mai încet cu iarba, că sunt cu ochii pe tine!”.

Dar, atunci, dus ar fi fost finalul epatant! Pentru că filmul nu e despre un om al legii care încearcă să salveze nişte tineri teribilişti (ei nu sunt decât nişte siluete indiferente care trec prin cadru) – treaba asta presupunea deja ceva mai mult. Filmul este finalul - Porumboiu a fost atât de îndrăgostit de secvenţa de confruntare lingvistică, încât a construit neglijent restul scenariului pornind de la ea, cam ca un dosar compromis de vicii de procedură şi de dovezi contrafăcute.

Plictiseală şi neverosimil

S-a scris mult despre “aşteptarea” şi semnificaţiile din primele 40 de minute. Eu m-am plictisit teribil. Am venit la “Poliţist, adjectiv” să văd ceva ce frizează capodopera şi am descoperit o peliculă mult prea lungă, diluată, repetitivă şi nu foarte amuzantă, presărată doar de câteva momente sclipitoare ce amintesc de regizorul lui “A fost sau n-a fost?” sau “Visul lui Liviu”. Unii au văzut curaj.

Eu, sterilitate. Un exerciţiu cerebral forţat, supt de emoţie, o flexare prea stridentă a muşchilor auctoriali (“priviţi la mine cât pot să ţin un cadru peste punctul lui de coacere”). Ne aflăm în estetica deja epuizată a “noului val”, cu planuri secvenţă interminabile şi un refuz al oricărei concesii comerciale. Însă “felia de viaţă” la care aspiră recentul cinema românesc în cele mai bune momente ale sale se bazează mult pe verosimil, pe senzaţia că viaţa se desfăşoară chiar sub ochii tăi. Dar eu n-am crezut:

- că în Vaslui, toată lumea, de la procuror, la soţie, la şef discută despre înţelesul cuvintelor. E prea de tot!

- că într-un oraş mic, unde poliţiştii sunt atât de cunoscuţi, poţi fila pe cineva atât de la vedere, fără să te observe nimeni.

- că există cineva care îşi pune, în buclă, aceeaşi melodie fără să “asculte versurile”, pentru ca în secunda următoare să le analizeze ca la cursul de semiotică (o secvenţă hilară însă, din nou, supralicitată).

- că un poliţist, chiar şi ageamiu, culege cu mâna goală o probă importantă

- că nişte adolescenţi fac poştă la vedere, în curtea şcolii, un joint (şi ar mai fi multe altele, dar îmi lipseşte spaţiul).
Cât despre dilema morală din final – aplicăm litera legii sau lăsăm loc de interpretare – ea e cam aceeaşi din orice episod “Law and Order”, doar că mai bine îmbrăcată în cuvinte. Prea puţin pentru două ore… Porumboiu obişnuia să facă filme bogate despre un oraş sărac. Oraşul e acelaşi, dar de data asta filmul e cam sărăcuţ.