Brezeanu şi Caranfil, tandem de succes la Chişinău

Filmele „Independenţa României", din 1912, şi „Restul e tăcere", despre culisele realizării primului lungmetraj românesc, au fost prezentate cu mare succes în Basarabia, ca prim pas al unei Caravane a Filmului Istoric Românesc în ţările din jurul nostru locuite de români.

Interes deosebit în capitala Republicii Moldova pentru filmul românesc şi, mai precis, pentru filmul istoric românesc, fiind vorba, în cele din urmă, de istoria comună a celor două ţări româneşti actuale. Constatarea a fost ocazionată de prima ediţie a unei gale de promovare (în ţările din jurul României cu populaţie vorbitoare de limba română) a filmului istoric românesc, care a avut loc în această săptămână la Chişinău.

Evenimentul - a cărui concretizare s-a datorat eforturilor Asociaţiei pentru Integrare Culturală Europeană, sprijinită de Centrul Naţional al Cinematografiei - s-a bucurat de un real succes, "chişinăuenii" venind în număr mare la cinema pentru a se bucura de oferta cinematografică de peste Prut. (Apropo, dacă nu ştiaţi până acum, locuitorii capitalei moldave se numesc "chişinăueni", aşa cum se putea vedea scris pe panourile de pe care Igor Dodon le mulţumea acestora - pentru ce, pentru că nu l-au ales?! Dacă la început termenul ne-a stârnit ilaritate, după aceea am observat că exista o reală tradiţie a folosirii acestuia.)

Organizatorii intenţionează în viitor extinderea acestei serii de evenimente - intitulată "Caravana Filmului Istoric Românesc" - în încă patru state din jurul României cu vorbitori de limbă română, mai exact cu minorităţi româneşti: Ucraina (Cernăuţi), Bulgaria, Ungaria şi Serbia.

Două filme "siameze"

Pentru această primă ediţie a manifestării, organizatorii din România au avut o idee inedită şi originală: de a pune "în oglindă" două filme româneşti extrem de importante, ambele având drept pivot narativ Războiul de Independenţă româno-turc de la 1877-1878. Este vorba despre "Independenţa României" (1912), regia Grigore Brezeanu şi Aristide Demtriade, primul lungmetraj românesc, filmul care şi-a propus "reconstituirea" faptelor eroice, "de vitejie", din urmă cu (atunci) 35 de ani, şi de "capodopera" recentă a lui Nae Caranfil, "Restul e tăcere" (2008), care intră în culisele gestaţiei filmului cu pricina şi le ficţionalizează în intenţia unui cinema popular şi pe gustul marelui public, aşadar de "reconstituirea reconstituirii" faptelor de vitejie din urmă cu (acum) 130 de ani. (Ştiind cât de mult s-a chinuit Nae Caranfil să aducă la viaţă acest film, al cărui scenariu, scris în prima formă chiar din ultimii ani ai epocii lui Ceauşescu, este inspirat din paginile cărţii tatălui său, Tudor Caranfil, "În căutarea filmului pierdut", ne putem imagina, peste încă o sută de ani, un alt cineast care să reconstituie cu minuţie procesul de creaţie al megaopusului naecaranfilian de la debutul mileniului? De ce nu, imaginaţia este liberă.)

Cele două pelicule "siameze" au fost completate de un interstiţiu cu un film documentar recent de la SahiaFilm, "Coroana României: Regii", semnat de Marian Baciu, din care a fost proiectată secţiunea dedicată Reginei Maria. Deşi lipsită de orice calitate artistică, pelicula a stârnit, la rândul ei, interesul celor prezenţi, prin informaţiile pertinente despre această mare figură a istoriei româneşti a secolului XX, care erau oferite de către istoricul Diana Mandache, specializată în istoria Casei Regale române. Atât filmul lui Brezeanu, cât şi filmul lui Caranfil s-au bucurat de prezentarea afectuoasă a criticului şi regizorului Mihnea Columbeanu, coleg de şcoală şi amic cu regizorul "Filantropicii" şi autor, în anii '90, al uitatului în prezent "Neînvinsă-i dragostea" (1994).

Comsomolistul gay

Interesul stârnit printre "chişinăueni" de propunerea cinefilă a celor din ţara-mamă a fost remarcabil: filmul mut de pionierat al lui Brezeanu & Demetriade a fost urmărit de o mână de oameni, "nucleul dur" de cunoscători, într-o linişte mormântală (doar soneriile telefoanelor mobile şi discuţiile neprevăzute în "moldoveneşte" asigurau o inedită coloană sonoră acestui film de început al cinematografiei româneşti!), iar "Restul e tăcere" (programat şi la o oră mai accesibilă celor care mai au şi slujbă) a fost vizionat de un număr semnificativ de oameni, care au ocupat în mare măsură eleganta sală a cinematografului "Gaudeamus", de 300 de locuri, şi au avut numai cuvinte de laudă despre producţia regizorului român. (Situată în spatele statuii staliniste dedicată "celor-care-au-luptat-pentru-victoria-puterii-sovietice", care prezintă un tânăr comsomolist cu pumnul ridicat la cer, dar, văzut din spate, cu puternice trăsături gay, cinematograful oferă filme de dincoace de Prut, precum "Nuntă în Basarabia" - de mare succes la "chişinăueni", din câte am aflat - sau "Caravana cinematografică", un Festival al Filmului American, care a avut loc şi în 2010 şi în 2011, precum şi bizare producţii locale, ale "tânărului cinematograf" moldovean.)

Portretul lui Peneş la tinereţe

În mod ciudat, filmul lui Brezeanu de la începutul secolului trecut le-a amintit multora dintre românii prezenţi la vizionare de... "Portretul luptătorului la tinereţe", recentul şi controversatul opus al lui Constantin Popescu jr.

Aceeaşi confuzie narativă, aceeaşi succesiune de secvenţe cu diverse grupuri de oameni care se mişcă agitaţi dintr-o parte în alta a cadrului sau se iau la bătaie între ele, nimeni nu ştie şi nu-şi dă seama cine cu cine se bate şi de ce - cei care mai aţipeau considerau că nu au pierdut nimic, pentru că pe ecran se derulau cavalcade aproape identice cu cele pe care tocmai le văzuseră, aşa cum în filmul lui Popescu schimbarea anotimpurilor în natură devine singura marcă narativă reală - şi, în cele din urmă, acelaşi final emfatic la ambele filme.

Naivităţile care, însă, la Brezeanu erau scuzabile şi de înţeles - şi, până la urmă, fac şi farmecul unei astfel de pelicule - nu mai sunt acceptabile şi nu mai au savoare la un cineast "matur" (ca "vârstă" a artei cinematografice) cum este Popescu jr.

"Independenţa României" are meritul său de pionierat, ca prim lungmetraj al cinematografiei noastre, dar nu este un film care creează limbaj, de fapt îi lipseşte complet noţiunea de limbaj cinematografic. Brezeanu consideră că este suficient să ia mase mari de figuranţi de la Armata Română (precum şi mari actori ai Teatrului Naţional), să-i pună "la treabă" şi să-i filmeze pe peliculă, pentru a obţine efect dramatic; îi lipsesc complet (pentru că acestea nici nu fuseseră inventate) noţiuni precum montaj, traveling, prim-plan sau gros-plan.

Suntem departe de "Naşterea unei naţiuni" a lui Griffith, de "Cabiria" lui Pastrone, suntem departe chiar de "Apărarea Sevastopolului", realizat cam la aceeaşi vreme, în 1911 (primul film din istorie turnat cu două camere, avându-l pe Ivan Mozjuhin într-unul din rolurile principale şi în care Goncearov şi Hanjonkov îi aduc pe veteranii Războiului din Crimea, din 1854-1855, pentru a participa la producţia filmului).

Aşa cum spune şi citatul din Manuela Gheorghiu-Cernat ales de organizatori pentru afişul manifestării, "Independenţa României" are meritul de a lansa "epopeea cinematografică românească" (şi, de fapt, întreaga producţie autohtonă) şi de a stabili realismul ca trăsătură dominantă a acesteia (chiar dacă, aici, putem vorbi de fapt de un mimetism). Marele Nottara, în rolul lui Osman Paşa, spre final, în scena capitulării, îşi pune "la bătaie" întreg arsenalul de joc teatral şi emfatic, făcând deliciul spectatorului contemporan.

O Românie mai "mică"

Pentru a merge mai departe cu paralelele, şi Caranfil a crezut că este suficient să ai o poveste foarte tare, un scenariu foarte bun, nişte actori excelenţi, un talent nativ de cineast, pentru a-ţi ieşi un film "mare" sau chiar o capodoperă, dar "Restul e tăcere" (mai ales la revizionări) dovedeşte că lucrurile nu stau chiar aşa.

Una peste alta, filmul lui Nae a făcut deliciul spectatorilor basarabeni, şi asta este cel mai important. O sugestie pentru următoarele ediţii ale Caravanei Filmului Istoric: "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu", multdiscutata "capodoperă" a lui Andrei Ujică, ar putea stârni interesul românilor de peste graniţă, atât ca document istoric, cât şi ca experiment narativ cinematografic.

În rest, Chişinăul - care pare încă aflat sub trauma evenimentelor, încă proaspete, de la 6-7 aprilie 2009 - oferă imaginea unui oraş viu, curat şi în care oamenii vor să trăiască - cel mai important - civilizat şi european. Pentru vizitatorul bucureştean, capitala Republicii Moldova îi aduce aminte de România anilor '90 şi a primilor ani 2000, o Românie mai naivă şi mai copilărească, dar în acelaşi timp mai nesigură, mai violentă şi mai supusă improvizaţiei. Aşa cum spuneam, data de 7 aprilie este încă vie la Chişinău: ea revine des în discuţie, iar intrarea rămasă devastată a clădirii Parlamentului chişinăuean (încă nedeschisă) poate servi drept memento.