O tragedie rusă

Cartea săptămânii este volumul I al romanului „Anna Karenina” de Lev Tolstoi, care poate fi achiziţionat împreună cu ziarul „Adevărul". Într-un top din 2007, publicat sub titlul „The Top Ten” al primilor 125 de scriitori din toată lumea, „Anna Karenina” a fost considerat „cel mai mare roman din toate timpurile”.

Tolstoi însuşi considera că romanul, apărut în volum în 1877, este primul lui roman adevărat din punctul de vedere al creării personajelor, deşi acesta apăruse după cealaltă carte celebră a autorului, „Război şi pace”.

Inspirată de o poveste reală, o iubire nefericită a fiicei lui Alexander Puşkin, cartea este, de fapt, o frescă a Rusiei celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, în centrul căreia de derulează povestea de dragoste şi moarte a eroinei principale. O dragoste adulterină, devastatoare care o obligă pe Anna Karenina să-şi părăsească soţul şi copilul şi care o transformă, dintr-o respectată membră a aristocraţiei într-o paria.

Ceea ce preschimbă această poveste într-un mare roman este punerea în discuţie a unei mentalităţi, a unei epoci, a unor clase sociale şi construirea unor personaje puternice, convingătoare. Tensiunea se datorează nu numai dramei Annei.

Există o a doua poveste de iubire în carte, de data aceasta fericită, între Kitty şi Levin. Punerea în oglindă a celor două cupluri, ale căror protagoniste sunt înrudite prin alianţă, are un substrat moralizator. Este poziţia autorului faţă de aristocraţia urbană, considerată lipsită de forţă morală, şi cea rurală, evident idealizată.  

Onestitatea, o alegere dificilă

Construcţia este cea a unui roman realist, iar consideraţiile asupra condiţiei umane încep cu prima frază a cărţii: „Familiile fericite sunt toate la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Din punct de vedere stilistic, „Anna Karenina” este situată de critică la punctul de întâlnire între romanul realist şi cel modern. Schimbările de ton, de la o secvenţă a cărţii la alta, urmărirea continuă, de la un capitol la altul, a mişcărilor sufleteşti şi reflexive ale personajelor principale, modul de a crea şi de a rezolva tensiunile diverse ale textului îi recomandă modernitatea.

Posteritatea „Annei Karenina”

În pofida rezervei unor critici, romanul a cunoscut un imens succes încă de la apariţie. Dostoievski, un alt gigant al literaturii clasice ruseşti, aprecia că „este o operă de artă perfectă, complet deosebită de ceea ce se publică în Europa”.

Romanul a fost, de altfel, tradus în limba engleză încă din 1886, la editura Thomas Y. Crowell&Co din New York, iar transpunerea lui în limbi de circulaţie este neîntreruptă până în zilele noastre. O primă versiune cinematografică, intitulată „Love”, datează din perioada filmului mut, eroina principală fiind interpretată de Greta Garbo, aceeaşi care va juca şi în pelicula „Anna Karenina”, regizată în 1935 de Clarence Brown.

Vivien Leigh va realiza o altă Anna în producţia din 1948, semnată de Julien Duvivier. Tatiana Samoilova, Jacqueline Bisset, Sophie Marceau vor relua rolul pe marele ecran, până în 1997, data ultimei ecranizări. Povestea tragică a Annei Karenina a reuşit să sfideze trecerea anilor şi a prejudecăţilor, rămânând vie şi pentru cititorul de astăzi.