Adevarul.ro

Unsprezece proze care alcătuiesc, de fapt, un roman incidental. Unul dintre cei mai titraţi scriitori ai noului val, deopotrivă scenarist, jurnalist şi coordonator al colecţiei „Ego. Proză”, Teodorovici (n. 1975) revine cu un volum de povestiri care „deghizează” un roman.

Naratorul fără nume, jurnalist de profesie, şi prietenul său, scenaristul unui sitcom, beau singuri într-un bar şi ascultă Leonard Cohen:„«Spune, şamane,» i-a zis barmanului prietenul meu, «uită-te la noi şi zi-ne naibii: nu sîntem nişte futuţi?». «Nu, cum naiba?

Nişte frumoşi învinşi!» am simţit eu nevoia să-l corectez. Barmanul ne-a fixat atent, pe rînd, s-a şters de transpiraţie cu mîneca şi s-a uitat aşa, lung, la prietenul meu şi parcă l-a rugat cumva cu privirea aia să nu-l lase să răspundă. Dar asta nu s-a în-tîmplat, pentru că celălalt tocmai mormăia, cu mîna la inimă, «touch me with your naked hand or touch me with your glove», aşa că barmanul a trebuit să se uite la mine şi să spună: «Nu ştiu.»

Şi mi-a plăcut, mi s-a părut deştept. Pentru că nu mă simţeam atunci deloc frumos. Dar trebuie să spun totuşi că un pic de învins mă simţeam. Şi mă simţeam aşa pentru că, la drept vorbind, eu aveam aproape 33 de ani şi eram căsătorit de zece, iar prietenul meu avea fix 35, adică îi împlinea chiar în acea seară, şi era căsătorit de doişpe. Şi discuţia noastră pornise tocmai de aici.

Că îmbătrînim, şamane, futu-i mama mă-sii. Că îmbătrînim, a zis, apoi eu am dat din cap şi am spus, nici eu nu mi-am dat seama de unde mi-a venit, dar aşa am făcut, am dat din cap şi am spus că-i adevărat, că am stat într-o seară şi m-am gîndit la asta, la faptul că deja nu prea-mi mai construiesc planuri de viitor, ci am ajuns să-mi trăiesc planurile, iar asta e trist, foarte trist. ” (din „Şobolanul e mai viu decît ţestoasa”)

Frustrări de bărbat

Toate cele unsprezece proze, al căror narator fără nume este acelaşi bărbat, alcătuiesc, de fapt, un roman incidental ale cărui capitole-povestiri pot fi citite (şi) separat, şi în orice ordine, povestirile fiind, în egală măsură, autonome, distincte şi corelative.

Completînd minimal datele amoros-maritale din biografia naratorului-personaj, povestirile sînt, în bună parte, secvenţe dintr-o căsnicie intrată în criză.

Povestire după povestire, dar fără a respecta cronologia, ne sînt puse în faţă în-tîmplări din copilăria naratorului, separarea de soţie şi încercarea de reînnodare a căsniciei cu prilejul unei vacanţe, apoi luna de miere şi povestea logodnicii lui, moartă într-un accident, momentul plecării lui de acasă şi despărţirea inclusiv de amantă, pentru ca ultima povestire să surprindă o scenă banală din timpul căsătoriei în care vedem cum se strecoară în sufletele celor doi soţi teama deteriorării dragostei.

Avem, astfel, romanul indirect şi parţial al unui bărbat la un pas de ratarea căsniciei, captiv fiind între ipostazele clasice ale iubirii: cea neterminată, cea nesatisfăcătoare şi cea interzisă.

Povestirile sînt, aproape toate, impecabile, dar romanului subîntins îi lipseşte „umplutura”: ca proză scurtă, volumul se ţine bine, romanul însă rămîne facultativ.

Sigur, intenţia autorului nu este de a scrie un roman, ci de a provoca cititorul să relaţioneze textele, dar nu e mai puţin adevărat faptul că formula, ingenioasă, dar şi riscantă, creează frustrare cititorului sedus: cu cît povestirile sînt mai bune, cu atît mai amăgitoare este „promisiunea” romanului. (Acesta fiind, la rîndu-i, un reproş facultativ!)

Teodorovici este un excelent povestitor de atmosferă, scrie cu multă răbdare, fiecare detaliu pare indispensabil în arhitectura prozei, iar frazele sînt permanent încărcate de tensiunea aşteptării şi a observaţiei.

Povestirile din copilărie sînt toate extraordinare şi nu cred să fie vreun alt scriitor contemporan cu o priză mai bună la vîrsta copilăriei şi la mixajul ei de curiozitate, candoare şi frică. „Celelalte poveşti de dragoste” este, pînă acum, cea mai bună carte a lui.