Adevarul.ro

„Fluturele negru“ este al patrulea roman al lui Radu Paraschivescu şi a doua carte cu o poveste plasată într-o altă epocă şi într-un alt spaţiu cultural. Scris bine şi agreabil la lectură, într-o formulă inedită pentru literatura noastră, romanul lui Radu Paraschivescu e un exerciţiu narativ de admiraţie pentru arta lui Caravaggio.

Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, trăia la Roma de 13 ani când:„...ajunsese unul dintre subiectele de conversaţie favorite ale localnicilor. Unii îl îngropau în blesteme, alţii îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alţii vedeau în el primul pictor adevărat după Tiţian. Unii se răfuiseră cu el prin taverne şi fundături, alţii se mulţumiseră cu un portret de fum, compus din zvonuri, clevetiri şi bănuieli. Merisi era slobod la gură, insolent, jegos, beţiv, fanfaron şi isteric. Nu exista oglindă pe lângă care să treacă fără să se cerceteze, chit că nu avea mare lucru de admirat. Nu exista curvă pe care să nu şi-o fi adus în culcuş.

Nu exista pictor faţă de care să nu se creadă mai bun. Nu exista insultă pe care să n-o fi aruncat în obrazul celorlalţi, fie ei hangii, preoţi sau pantofari. Şi aproape că nu exista celulă în închisoarea oraşului în care să nu fi petrecut cel puţin o noapte. În mod curios însă, la fiecare întemniţare, pe când romanii, sătui de scandaluri şi încăierări în toiul nopţii, trăgeau nădejde că de data asta ciolanele netrebnicului aveau să putrezească după gratii, trimisul unuia dintre protectorii lui Merisi se înfiinţa la poartă, schimba câteva vorbe cu temnicerii, împărţea pungi cu galbeni cui trebuia şi-l smulgea pe lobard din măruntaiele puşcăriei, depunându-l în faţa înaltului personaj care comandase acţiunea.

Merisi era un trofeu primejdios, o creatură anarhică, un ghem de instincte, porniri şi obiceiuri proaste. Dar totodată o pană preţioasă la pălăria multor nobili care îşi disputau titlul de prieten al artelor şi artiştilor."

Clar versus obscur

Fundalul romanului este Roma decadentă de la începutul secolului al XVII-lea, mai exact mediul pestriţ, corupt şi vicios al cârciumilor şi al bordelurilor populate cu târgoveţi, pungaşi, duelişti, artişti şi prostituate. Dincolo de firea lui conflictuală, alegoriile tenebroase şi picturile sale religioase în clarobscur cu abordări la limita ereziei, oricum în contra şabloanelor oficiale şi a manierismului tradiţional, îi aduc lui Caravaggio faimă şi invidie, duşmani şi protectori. Astfel că proxenetul Ranuccio Tomassoni va fi folosit, până la urmă, împotriva pictorului de cei care nu vedeau cu ochi buni răspândirea artei sale. Dar romanul oferă şi un plan mai intim, şi anume o lungă scrisoare pe care Merisi i-o scrie maestrului său.

Este o misivă în care pictorul îşi explică pasiunea pentru „forţa răscolitoare" a negrului, concepţia despre „splendoarea urâtului" şi despre „aerul vieţii" în sacralitatea cu chip mundan sau dificultăţile pe care le întâmpină arta sa într-o lume bigotă şi plină de prejudecăţi; o mărturisire a iubirii pentru prostituata Lide, dar, mai ales, o confesiune despre obsesia morţii şi imaginea întunecată a fluturelui cap-de-mort care îi bântuie visele şi îi ameninţă inclusiv vederea (de aici şi exorcizarea prin pictură a întunericului). Din scrisoare aflăm şi peripeţiile fugii sale din calea excomunicării şi a condamnării la moarte, astfel ca imaginea decăderii gloriei pictorului proscris şi grav bolnav să fie completă.

Scris cu eleganţă şi cu atenţie la culoarea epocii (dar cu un deranjant exces de turcisme românizate: „crailâc", „savantlâc" ş.a.), în măsura în care prozatorul îşi ia şi libertăţi, romanului i-aş reproşa, în primul rând, tocmai monotonia şi lipsa contrastelor atât de importante în însăşi pictura lui Caravaggio. Pentru povestea vieţii maestrului clarobscurului, romanul este mult prea clar, cu mai nimic obscur. Căci obsesia morţii şi a orbirii şi coşmarurile fluturelui negru rămân totuşi un simbol/o metaforă cât se poate de explicită.

Aşa cum mistuirea în flăcări a tabloului fluturelui nopţii, presupusa fictivă capodoperă a lui Caravaggio, este un truc mult prea la îndemână. La alt nivel, lipsa de contrast narativ se vede şi din felul destul de previzibil în care decurge povestea. De aceea, romanul nu are un punct culminant, totul este narat cumva conform planului şi simbolisticii anagramei („Roma" / „amor" / „mora").

Scris bine şi agreabil la lectură, într-o formulă inedită pentru literatura noastră, cu câteva momente foarte reuşite (scena jocului de pallacorda sau relaţia dintre pictor şi modelul său masculin favorit), romanul lui Radu Paraschivescu rămâne însă un exerciţiu narativ de admiraţie pentru arta lui Caravaggio. Din fericire, cu certe calităţi de bestseller.