Viaţa e o tragifarsă

Viaţa e o tragifarsă

Zece admirabile proze absurde-satirice la adresa valorilor religios-moral-umane. Interzis în Polonia natală, emigrat în Argentina unde şi-a scris cărţile, Gombrowicz (1904-1969) este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori moderni.

Aproape toate temele literaturii nonconformistului Gombrowicz se regăsesc în monologul tînărului evreu întors deziluzionat de pe front:

„În pustiul care se căscase brusc în viaţa mea, nu-mi mai rămînea nimic altceva decît să devin comunist. Pentru mine, termenul acesta nu are un conţinut ideologic concret, un program politic, un balast. Ba dimpotrivă, folosesc acest cuvînt tocmai pentru ce este străin, ostil şi incomprehensibil în înţelesul lui; dar, mai presus de orice, pentru ceea ce îi face pînă şi pe indivizii cei mai serioşi să ridice din umeri sau să scoată din ei ţipete de groază.

Dar, dacă totuşi trebuie să existe şi un program, ei bine, uite: cer şi insist ca totul – taţii şi mamele, rasa şi credinţa, virtutea şi logodnicele – să fie naţionalizat şi raţionalizat pe cartelă în porţii egale şi corespunzătoare. Cer – şi susţin această cerere în faţa întregii lumi – ca mama mea să fie tăiată în bucăţele şi să se dea cîte o bucăţică oricui nu este suficient de zelos în rugăciuni; şi la fel să se procedeze şi cu tatăl meu, care să fie împărţit indivizilor lipsiţi de rasă.

Şi mai cer ca toate zîmbetele, farmecele şi cochetăriile să fie furnizate numai atunci cînd dorinţa a fost explicit formulată, iar orice scîrbire nejustificată să fie pedepsită cu încarcerarea într-o casă de corecţie. Iată programul meu! Cît despre metodă, ea constă mai ales în rîsul strident, dar şi în privitul chiorîş... Şi poate că nici nu sînt comunist, doar un pacifist militant.

Străbat lumea, navighez în abisul acesta de idiosincrazii incomprehensibile şi oriunde zăresc vreun sentiment misterios, că e vorba de virtute, de familie, de credinţă sau patrie, acolo trebuie să înfăptuiesc mereu o ticăloşie. Acesta este misterul meu pe care îl impun asupra misterului existenţei.” (din „Memoriile lui Stefan Czarniecki”)

Ironie, paradox, absurd

În deja renumita tradiţie a literaturii lui Gombrowicz, volumul „Bakakai” adună zece admirabile proze absurde-satirice la adresa valorilor aristocratic-religios-moral-umane. Alternînd picarescul cu falsele memorii, satira şi parabola, subiectele evoluează, implacabil, între şocant, burlesc şi chiar atroce: dintr-un motiv obscur, un maniac epileptic hărţuieşte şi venerează un avocat respectabil; un bărbat este lăsat să moară de către familia lui în mod deliberat; o contesă rasată, evlavioasă şi filantropă serveşte oaspeţilor un meniu gătit dintr-un copil mort; după ce se lasă lovită cu plăcere de o cărămidă, o fecioară candidă resimte un puternic instinct primitiv şi îi propune logodnicului ei să roadă împreună un os găsit printre gunoaie; căsătorit din conformism cu o femeie frumoasă, elegantă şi rafinată, un subsecretar de stat încearcă să-şi nege pasiunea aproape maladivă pentru slujnicele slute, puhave, grosolane, mereu murdare („vai de cel care renunţă la murdăria lui pentru curăţia altuia!”); un criminal este torturat de un anchetator cu ajutorul unui şobolan; oaspeţii unui banchet regal îşi pedepsesc suveranul şpăgar copiindu-i la unison toate gesturile şi actele ducînd în derizoriu protocolul aulic...

Anticleric, antidoctrinar şi ateu, nostalgic după puritatea copilăriei şi a tinereţii nepervertite de societatea conformist-ipocrit-uniformizatoare, critic la adresa conservatorismului, a claselor, a religiei, a valorilor pervertite şi a imaginarului comun, gata oricînd să persifleze aristocraticul şi să epateze burghezul, rebelul Gombrowicz denunţă „tragifarsa” care este viaţa cu multă inteligenţă şi, mai ales, cu acel mixaj de ironie, absurd şi grotesc devenit marcă înregistrată. Stilist al paradoxului şi absurdului şi maestru al limbajului, literatura lui Gombrowicz se situează undeva între Sartre, Boris Vian şi Beckett, iar prozatorii contemporani (mă gîndesc chiar la Palahniuk) îi datorează enorm.

„Bakakai” este cel mai bun volum de proză scurtă tradus la noi de la „Armele secrete” (Humanitas, 2007) al lui Julio Cortázar încoace, iar excelenta traducere a Cristinei Godun se ridică la eleganţa seriei de autor dedicată de Editura RAO lui Gombrowicz, unde urmează să fie tradus integral fabulosul lui "Jurnal".