Un poet mare şi risipitor

Cu doar două volume de poezii, „Cartea de iarnă“ (1981)şi „Poemul care nu poate fi înţeles“ (1993), Ion Mureşan este considerat unul dintre cei mai buni poeţi români în viaţă. În timp ce colegii lui de generaţie optzecistă au coborât poezia în stradă, Ion Mureşan a dus fantasticul şi metafizica la cârciumă.

În poemul, parte în proză, „Întoarcerea fiului risipitor" poetul imaginează Raiul sub forma unei cârciumi devenite arhivă de rezonanţă a morţilor şi a viilor, a trecutului şi a viitorului, a mundanului şi a Divinului:

„Cârciumile de aici, de pe pământ, nu-s decât umbre palide ale cârciumii unice din ceruri, cârciuma aceea rezemată cu un perete de peretele Raiului... Şi tot ce-i mare aici, acolo-i mic, de aceea cei care beau acolo, beau ca-ntr-o iconiţă... Acolo bea omul cot la cot cu închipuirile lui. Acolo beau închipuirile cot la cot cu închipuirile. Acolo cel ce noaptea visează, bea dimineaţa cot la cot cu cei pe care i-a visat...  Lor li s-au lăsat întregi şi nestricate buzele şi grumazul şi mâinile prinse de grumaz, să poată bea până-n Sfârşitul Lumii... Dar ei, acolo sus, vorbesc ce vorbim noi, aici în cârciumă, sau noi doar repetăm tot ce spun ei acolo? Eu cred că toţi vorbim deodată şi aceleaşi lucruri. Eu cred că între noi şi ei e un perete, ca de sticlă, şi-i gros cât fundul halbelor de bere. Cuvintele ce le vorbim aici, ajunse la peretele de sticlă, se leapădă de sunet şi înţelesuri. Când vin înapoi, cuvintele se îmbracă-n haine civile, intră în cârciumă şi-n capul nostru şi îmbrăcate ca de sărbătoare ne sar pe buze. Astfel că între vii şi morţi e-un du-te-vino neîntrerupt, de aceleaşi vorbe. Cu toţii am văzut bule de aer prinse-n pereţii sticlelor de vodcă turnate cu imperfecţiuni. Sunt doar cuvinte care din pricini diverse au rămas captive între două lumi. Iar fericirea? Fericirea este atunci când ies cu toţii la ferestre şi-şi pun paharele la ochi şi văd până acasă, pe Pământ şi-l văd pe Dumnezeu cum trece înalt şi majestos, şi-i ca un cocostârc cu lungi picioare ce calcă de pe-un acoperiş de cârciumă pe altul, de pe-un horn de cârciumă pe altul. Iar fumu-i urcă pe picioare ca iederea descrierii-n poeme."

Cârciuma metafizică

Dacă colegii lui de generaţie optzecistă au coborât poezia în stradă, Ion Mureşan a dus fantasticul şi metafizica la cârciumă. Căci cârciuma
este toposul prin excelenţă al poeziei sale; totul se petrece aici: şi viaţa, şi moartea; şi ratarea, şi mântuirea. Deopotrivă refugiu din realitate şi loc de trecere sau de (re)producere a graţiei divine, cârciuma este un loc al faptului derizoriu, dar şi al unor  mici-mari gesturi epifanice, un limb privilegiat, spaţiu al distorsiunii realităţii, dar şi al revelaţiei unei lumi de dincolo sau de dincoace cu care comunică permanent prin scene mundane, regresii în istoria personală, viziuni şi deliruri metafizice, reverii, confesiuni, perplexităţi şi dorinţe. Aici alcoolicii se înalţă şi întrezăresc Paradisul şi tot aici decad în bolgiile interioare, cârciuma fiind, în acelaşi timp, un „black (alco)hole" personal şi un portal divin colectiv ce privilegiază extazul şi supliciul, întunecările şi iluminările.

Cei slabi, umili şi păcătoşi îşi reclamă Împărăţia promisă şi dreptul la adevăr, căci pe scena cârciumii un teatru mai mult decât iniţiatic, un teatru religios joacă (sau repetă) tot felul de personaje simple şi/sau decăzute pentru care ratarea şi mântuirea, compasiunea şi violenţa, regretul şi bunătatea, trădarea şi graţia sunt spectrele aceleiaşi existenţe. Ca şi cum aburii alcoolului ar facilita, mai mult decât fumul tămâii, o transă mistică cotidiană, căci alcoolul este judecata realităţii. Scene evanghelice, inclusiv cele ale Învierii şi ale Judecăţii de Apoi, au loc în spaţiul deopotrivă damnat şi sacru al cârciumii pe deasupra căreia trec sau aşteaptă şi-i veghează pe beţivi îngerii (lor) pierduţi, răniţi, decăzuţi, cu fizionomii de alcoolici ei înşişi. O întreagă tragicomedie umană în cheie religioasă se înlănţuie, poem cu poem, în această teribilă descindere în profunzimile psihologiei şi naturii umane.

Mari poeme evocative, dramatice, vizionare sunt însă însoţite şi de poeme scurte, muzicale, scrise în ritm şi rimă, rugăciuni, cântece şi versuri de dragoste, pline de candoare, ironie şi umor, dovedind versatilitatea lui Ion Mureşan care (poate) scrie în tonalităţi variate şi pe teme aşa-zis mai frivole. Deşi adună doar treizeci şi două de poeme, inevitabil inegale, „cartea Alcool" dă măsura forţei expresivităţii imaginare (înrudite cu a unui Arghezi sau Cărtărescu) a lui Ion Mureşan, îl aşază printre marii noştri poeţi vizionari şi îl confirmă, cred eu, drept cel mai original poet religios de la noi.


Cartea Alcool de Ion Mureşan
Editura Charmides, 2010