Un fort plutitor

Volumul II al romanului „Ţinutul blănurilor“, de Jules Verne, va fi distribuit miercurea viitoare, împreună cu ziarul „Adevărul“, la preţul de 11,99 lei. În pofida calculelor ştiinţifice, locotenentul Hobson este nevoit să admită că Fortul Speranţei a fost construit nu pe teren solid, ci pe un gheţar.

Romanul a fost publicat pentru prima dată sub formă de foileton, în paginile revistei franceze „Magasin d'Éducation et de Recreation", între 20 septembrie 1872 şi 15 decembrie 1873, apărând apoi în volum în luna noiembrie a aceluiaşi an, cu titlul „Le Pays des fourrures", la Editura Hetzel din Paris.

În primul volum al romanului, îi descopeream pe locotenentul Jasper Hobson şi pe colegii săi de la Compania Hudson's Bay încercând să construiască un fort la 70 de grade nord de Cercul Polar, situat pe Capul Bathurst, în Oceanul Arctic. Misiunea părea să aibă toate datele succesului, însă o neaşteptată erupţie vulcanică a zguduit terenul pe care se afla grupul de cercetători. După impact, aceştia au remarcat cu stupoare că o schimbare inexplicabilă se produsese în mediul în care se aflau, schimbare ce provocase răsturnări ale legilor fizice. Lucrurile au început să se clarifice atunci când locotenentul Hobson a descoperit cauza schimbărilor stranii.

Insula rătăcitoare

„Fortul Speranţei, fondat de locotenentul Jasper Hobson la capătul mării polare, se mutase! Oare merita vreun reproş curajosul agent al companiei? Nu. Oricare altul s-ar fi înşelat ca el. Nicio previziune umană nu putea să-l avertizeze de o astfel de eventualitate. A crezut că va construi pe stâncă şi n-a construit nici măcar pe nisip! Această porţiune de teritoriu, care formează Peninsula Victoria, pe care şi hărţile cele mai exacte din America engleză o ataşau continentului american, se separase imediat.

Peninsula nu era, de fapt, decât un imens gheţar pe o suprafaţă de o sută cincizeci de mii de mile pătrate, ale cărui aluviuni succesive creaseră, în aparenţă, un teren solid, de unde nu lipseau nici vegetaţia, nici humusul. Fiind legată de litoral de mii de ani, fără îndoială că acel cutremur de pământ din 8 ianuarie îi rupse legăturile, iar peninsula s-a transformat în insulă, dar într-o insulă rătăcitoare şi nestatornică, pe care, de trei luni, curenţii o antrenau spre Oceanul Arctic!

Da! Nu era decât un gheţar care purta astfel Fortul Speranţei şi pe locuitorii săi! Jasper Hobson înţelesese imediat că nu se putea explica altfel această deplasare a latitudinii observate. Istmul, adică limba de pământ care reunea Peninsula Victoria de continent, se rupsese sub efortul unei convulsii subterane, provocată de erupţia vulcanică produsă cu câteva luni în urmă."

Perspective sumbre

Situaţia misiunii conduse de locotenentul Hobson nu pare disperată pentru că, atâta vreme cât iarna asigură temperaturi joase şi marea rămâne îngheţată, poziţia geografică a peninsulei nu are cum să se schimbe. Totuşi, odată cu venirea primăverii, teritoriul pe care se aflau membrii misiunii a început să plutească în derivă. „Jasper Hobson, chiar dacă nu se îndoia de curajul, de sângele rece, de energia morală a tovarăşilor săi, nu voia totuşi să le aducă la cunoştinţă adevărul. Va fi mereu timp să le expună noua situare care le-a fost făcută, atunci când o va fi studiat mai cu atenţie.

Din fericire, aceşti oameni bravi, soldaţi sau muncitori, se pricepeau foarte puţin la observaţiile astronomice, sau la chestiunile legate de longitudine şi latitudine, iar despre schimbarea făcută de câteva luni în coordonatele peninsulei, ei nu puteau să înţeleagă consecinţele care îl preocupau atât de mult pe Jasper Hobson." Acesta va fi însă nevoit nu numai să îi pună la curent pe colegii săi cu privire la situaţia lor, ci şi să salveze o situaţie aparent disperată.