Un anume punct tragic al vieţii

Cartea reprezintă debutul în proză al lui Bogdan O. Popescu, care anul trecut şi-a publicat al şaselea volum de versuri. Prozele lui Bogdan O. Popescu încearcă să surprindă un anume punct tragic al vieţii, acea clipă a irumperii absurdului sau a morţii în profan.

Fragment din povestirea titulară: „Am început să locuim din când în când împreună. Asta înseamnă că ea venea când avea chef - i-am dat, evident, chei. La fiecare drum, dincolo de întrebarea, la intrare, «Cine eeeee?», îşi aducea o mică parte din viaţa ei, adică o geantă nouă, schimbul de a doua zi (mereu altă zi), câteva farduri, nişte foi, caiete, diferite însemnări. Casa mea spaţioasă nu a suferit de la bun început, când toate aceste obiecte reprezentau nişte decoruri generate de succesul meu faţă de sexul opus. Mă simţeam oarecum mândru, de exemplu pentru că pe unul dintre fotoliile din sufragerie zăceau nişte cursuri ale unei studente.

Aveam chiar curiozitatea de a examina nu conţinutul, ci buclele scrisului de mână, din ce în ce mai rar în ziua de azi. Mi se părea ceva ce mă aducea mai aproape de visul traiului în doi. Până şi cele trei perechi de pantofi cu toc, depozitate în vestibul, făceau întreaga casă mai interesantă şi mai sexy. Tampoanele, folosite la şters, fardurile, aruncate în coşul de la baie, la fel. Oglinzile parcă păstrau imaginea ei, căreia îi plăcea atât de mult oglindirea.

Iar eu, atunci când rămâneam singur uneori, serile, rememoram şi savuram toate aceste detalii. Stau şi mă întreb ce calităţi ar trebui să avem ca să detectăm starturile greşite. Poate că, de fapt, începuturile nu sunt niciodată greşite, ci în labirinturile deciziilor, la un moment dat, ochiul nostru nu mai este vigilent. Atunci începem să nu ne mai îndreptăm către ieşire ci, dimpotrivă, să ne afundăm mai rău în hăţişuri."

Schimbare de gen

Este aici o parabolă a dragostei care, cu timpul, se sufocă de lucruri şi obiecte neînsufleţite. Casa bărbatului capătă treptat semnele dragostei sub forma lucrurilor iubitei care, iniţial, doar marchează un teritoriu şi semnifică posesia sentimentală pentru ca, la un moment dat, să ajungă să populeze şi să ocupe complet spaţiul din care cei doi sunt finalmente excluşi. Pe negândite, sentimentele şi-au pierdut suflul şi magnetismul, căzând pe podea cu zgomotul obiectelor neînsufleţite. E aici o frumoasă metaforă chimică a dragostei în felul în care eterismul sentimentului îşi pierde proprietăţile, îşi schimbă starea, transformându-se într-o substanţă solidă care, fatalmente, dislocă fiinţa.

Ce mi se pare cu adevărat important în ceea ce-l priveşte pe Bogdan O. Popescu este faptul că, deşi vag irizată de o sensibilitate lirică, proza lui de debut pare ruptă complet de propria poezie şi reuşeşte să fie altceva, placând simţul de observaţie pe gravitate, combinând simţul tragicului şi al absurdului existenţei cu plăcerea de a construi personaje şi de a le lăsa să vorbească. Prozele încearcă să surprindă, fiecare în felul ei discret, nu neapărat o latură, ci, mai exact, un anume punct tragic al vieţii, acea clipă a irumperii absurdului sau a morţii în profan, momentul în care existenţa se dereglează imperceptibil sau când în dragoste se produce declicul declinului, iar pasiunea trece în dramă.

O povestire a declinului, a fantei tragice prin care viaţa şi dragostea riscă să se scurgă, este „Ultima", unde un foarte priceput şi faimos doctor şi cercetător, dispărut cu totul în spatele solicitantei meserii şi a carierei sale energofage, are şansa salvării atunci când se îndrăgosteşte de o femeie frumoasă şi inteligentă. Pasiunea dragostei celor doi escaladează foarte repede, numai că într-unul dintre momentele de extaz doctorul îşi transformă iubita în propria pacientă, descoperindu-i o gravă boală de inimă: „Era prima dată când punea un diagnostic făcând dragoste. Doctorul omorâse deja îndrăgostitul. O crimă perfectă."

Cea mai elaborată şi mai întinsă proză este însă „Şobolanii se lovesc de ziduri", deopotrivă povestea unei găşti de cinci adolescenţi din vara lui 1989 şi amorul interzis al unuia dintre ei, proaspăt student, îndrăgostit de o profesoară măritată şi cu copil. Construită pe două planuri temporale, povestirea se deschide, în paralel, cu două drumuri cu trenul: unul, din trecut, spre o tabără de creaţie literară; celălalt, în prezent, spre o unitate militară unde protagonistul, tânăr poet proaspăt admis la facultate, merge la încorporare.

Între cele două drumuri s-a întâmplat dragostea, astfel că povestirea ilustrează, în acelaşi timp, şi o educaţie sentimentală, şi o ieşire din adolescenţă, fiind vorba, în fond, de o exorcizare simbolică a vârstei, a naivităţilor şi fricilor ei. Clişeul zice că după un volum de povestiri e bine şi e timpul să urmeze un roman. Eu sper ca Bogdan O. Popescu să continue cu povestiri. Are toate calităţile necesare.  

Info

Viaţă de aruncat
Bogdan O. Popescu,
Editura Polirom, 2011