Umilinţa umană

Philip Roth (născut în anul 1933) este singurul scriitor în viaţă a cărui operă va fi publicată într-o ediţie completă şi definitivă de Library of America. Există multe corespondenţe între „Umilirea“ (2009) şi „Fantoma iese din scenă“ (2007), miniromane despre bătrâneţea a doi artişti odată de succes.

Actor celebru, Simon Axler constată că a îmbătrânit şi că „nu mai poate juca", se retrage şi refuză oferta agentului său de a reveni în rolul principal din piesa „Lungul drum al zilei" de Eugene O'Neill:„Cum ieşise din casă şi o luase spre garaj observase stând în zăpadă, între garaj şi hambar, un animal mic, albicios, cu coada lungă.

Iniţial i se păruse că arată ca un şobolan enorm, apoi îşi dăduse seama, după formă, după culoarea cozii lipsite de blană şi după bot, că era un oposum. Oposumii sunt de obicei animale nocturne, dar ăsta, în blana sa decolorată şi zgribulită, zăcea la picioarele lui pe pământul acoperit de zăpadă în plină zi. Când s-a apropiat de el, oposumul s-a împleticit fără forţă în direcţia hambarului şi apoi a dispărut într-o moviliţă de zăpadă formată lângă temelia de piatră.

A urmărit animalul - care era probabil bolnav şi aproape pe moarte - şi când a ajuns în dreptul movilei de zăpadă a observat în faţă o gaură ca o intrare. Sprijinindu-se cu ambele mâini în baston, s-a lăsat în genunchi în zăpadă ca să arunce o privire înăuntru... În dimineaţa următoare, în timp ce-şi bea cafeaua, a zărit oposumul pe fereastra din bucătărie. Animalul stătea ridicat pe labele din spate lângă hambar, mâncând zăpadă dintr-o grămăjoară...

În mare grabă şi-a pus bocancii şi haina, a aruncat bastonul şi a ieşit pe uşa din faţă, apoi a ocolit pe după colţ până a ajuns la latura casei vizavi de care se afla hambarul. De la vreo şase metri distanţă, a strigat către oposum în gura mare: «Ţi-ar plăcea să-l joci pe James Tyrone? La Guthrie?» Oposumul continua să mănânce zăpadă. «Ai face un James Tyrone absolut minunat!» După ziua aceea, mica parodie a naturii pe seama lui s-a încheiat. N-a mai văzut niciodată oposumul - fie dispăruse, fie pierise..."

Toane, hazard şi lipsă sens

Există multe cores­pondenţe între „Umilirea" (2009) şi „Fantoma iese din scenă" (2007), miniromane despre bătrâneţea a doi bărbaţi artişti odată de succes. Dacă scriitorul Nathan Zuckerman se retrage (incontinent şi impotent) din literatură şi din viaţa de oraş, aşteptându-şi moartea, pentru ca apoi să întâlnească o scriitoare căsătorită, pentru care face o pasiune revigorantă; actorul ieşit din mână Simon Axler se retrage şi el la ţară (după un stagiu într-o clinică psihiatrică unde şi-a tratat tentaţiile suicidare), pentru ca apoi să înceapă o idilă cu o lesbiană. Ambii bărbaţi septuagenari şi bolnavi au iluzia întineririi, a posibilităţii reluării vieţii lângă două femei mult mai tinere, dar inaccesibile.

Refuzat, Zuckerman îşi întreţine imposibila idilă cu ajutorul fanteziei: în faţa morţii, fostul scriitor îşi rezervă dreptul la ficţiune, singura uşă prin care fantoma care a ajuns mai poate ieşi cu demnitate din scenă. În schimb, fantoma fostului actor Axler („caricatura lui însuşi") refuză să mai urce pe scenă şi începe să-şi exerseze în „backstage" sinuciderea („rolul propriului deces"). Asta până când relaţia sa neaşteptată cu lesbiana îi redă speranţa că încă îşi mai poate juca propria viaţă.

Umilinţa pe care o resimte Axler e cauzată de „omnipotenţa toanelor" existenţei, a hazardului vieţii lipsite de sens - supratema literaturii lui Roth - care face să nu găsească nicio logică în pierderea „farmecului" său ca actor. Apoi, ca şi în alte cărţi ale scriitorului, relaţia dintre bărbatul bătrân şi femeia tânără ajunge într-un impas. De data aceasta, ironia este că părinţii, care au reuşit în timp să accepte homosexualitatea fiicei, acum nu pot consimţi la o relaţie hetero, construită pe o diferenţă de vârstă atât de mare.

(Situaţie care arată din nou că, acolo unde Woody Allen e tragicomic, Philip Roth e tragierotic). Atunci când ea-l părăseşte şi Axler are dovada că, într-adevăr, a fost doar „o intruziune în viaţa unei lesbiene", fostul actor se-ntoarce la ideea sinuciderii şi, pentru a-şi face curaj, şi-o exersează ca şi cum ar fi un rol dintr-o piesă de, cum altfel, Cehov. Scriitorul Zuckerman îşi ficţionalizează iubirea, actorul Axler îşi exersează moartea, atitudini deopotrivă umilitoare, ambele consecinţe ale îmbătrânirii permanente, ale decăderii şi ale deraierii în proximitatea morţii.

Dacă altădată Roth construia migălos angoasele şi perplexităţile existenţiale ale personajelor, de data aceasta prozatorul ia totul de-a gata formulat şi ne pune semnificaţiile sub ochi cu oarecare grabă. Cu toate acestea, romanul are locul lui în designul rothian narativ al bătrâneţii ca implacabilă anticameră a morţii.

Info

„Umilirea", de Philip Roth
Traducere de Ana-Maria Lişman
Editura Polirom, 2010