Star rock forever!

Romanul „Eroi” nu este o carte mare, dar e una care-ţi devine prietenă.Coscenarist împreună cu Pedro Almodóvar al filmului „Carne trémula” şi regizor el însuşi, Ray Loriga (n. 1967) este varianta europeană a lui Charles Bukowski.

Iată una dintre meditaţiile protagonistului nenumit al cărţii care scrie un fel de jurnal amar-nostalgic al despărţirii de adolescenţă şi intrarea într-o lume plină de singurătate, tristeţe, constrângeri şi moarte:

„Lucrurile pot călători de la stele la pământ cu o viteză ameţitoare. Atunci trebuie să fii David Bowie ca să nu abandonezi, pentru că toate cântecele pe care le cânţi cu voce tare rămân singure în aer, aşa cum imaginea oglindită e mai singură decât propria-ţi persoană pentru că nu ştie nici cine naiba a pus-o acolo şi nici ce se aşteaptă de la ea. Imaginii îi este mereu teamă să nu te jefuiască şi de aceea te priveşte, sărmana de ea, cu faţa aceea.

Asta ar fi cea mai bună dintre lumi dacă n-am avea cu toţii o gaură în cur. Însă această gaură există şi niciunul dintre poeţii lumii n-a reuşit să inventeze o gaură mai feroce, astfel că în timp ce noi ne băgăm capul în găurile poeţilor, curul ne rămâne pe dinafară.

Sincer vorbind, sunt zile în care faci faţă imaginii şi zile în care nu. Iar în miezul acestui delicat echilibru se află dragostea, iar dragostea este la rândul ei o treabă de găuri şi, mă rog, unele se află în suflet, dar altele nu şi toate au nevoie să fie umplute, iar dacă ţi se întâmplă vreodată să dai peste o femeie, să te ferească Dumnezeu să uiţi de vreo gaură.

Astfel că, până la urmă, totul se reduce la găuri, iar viaţa se scurge prin găuri în care nu vrei să intri şi se întoarce în găuri din care nu vrei să ieşi. Uneori totul înseamnă stele, alteori înseamnă găuri. Ochii oglinzii cu greu fac faţă privirii, iar asta te duce la Céline, apoi, când te afli foarte departe de oglindă, te poţi întoarce liniştit la Dylan.”

X-eri, punkeri, emo

Adolescentul fără nume care scrie acest poetic roman fragmentar - reflecţii, amintiri, dialoguri, scene, vise - cântă şi trăieşte rock, iar în vise vorbeşte cu Lou Reed, Iggy Pop, John Lennon şi cu David Bowie. De altfel, titlul romanului e împrumutat de la albumul lui Bowie din 1977 şi gravitează în jurul personajului Ziggy, idealul existenţial al loserului visător şi liber, al „eroului”.

Este prieten cu amfetaminele şi, ca orice tânăr al acestei lumi, experimentează stările şi senzaţiile rătăcirii şi căderii. În pragul despărţirii de adolescenţă, se simte golit, apăsat, rănit, incomplet, trist - „ca un puzzle în mâna unui idiot” sau „ca un cartuş reîncărcabil”.

Viaţa îi apare ca o suită de curbe, pante, prăpăstii, cu prea multe nenorociri, tristeţi şi singurătăţi care „trag înspre noi”. Existenţa nu produce încă greaţă, ci ameţeală, iar rock-ul face totul mai suportabil.

Idealul lui e să nu facă nimic, fără şcoală şi fără job, să nu se confrunte cu perfecţiunea cerută şi impusă de normele lumii, să trăiască „îndepărtat de toate provocările, de toate obligaţiile”, doar să viseze la „strawberry fields forever”, să asculte muzică, să fie un star rock bogat, să iubească fete mişto şi să bea bere.

Vrea libertate şi puterea de a o păstra, dar, mai ales, vrea să rămână pentru totdeauna pur. Există în jurnalul acestui Ziggy Stardust X-er, punker sau emo, o fatalitate a tristeţii, a ruperii de o vârstă fericită, dar revolta lui e mai degrabă nostalgică, nu are cinismul sau violenţa adolescenţei anarhiste, dimpotrivă, frazele au multă poezie şi o autenticitate brută, cu profunzimi simple şi memorabil formulate.

„Eroi” nu e o carte mare, dar e o carte care-ţi devine prietenă.