Singurătate la feminin

Poetei şi traducătoarei din Cluj-Napoca Letiţia Ilea care a câştigat în Franţa, în 2007, Premiul pentru poezie „Jean Malrieu“, i-a apărut un nou volum de versuri. După atâta coborât în stradă şi apoi pactizat cu strategiile de marketing, poezia pare că-şi caută din nou cercul restrâns al iniţiaţilor.

Poemul se cheamă „pe o terasă în plină vară":

„cafeaua sălcie scrumiera plină cu hârtii / şi gumă îndelung mestecată / precum speranţa din care întotdeauna / rămâne ceva atât de lipsit de folos / ultimele două ţigări înainte să‑mi iau avânt / să particip să fiu o verigă puternică / pe terasa de vară muzica nu poate alunga / rămăşiţele coşmarului din care poate nici nu m‑am trezit / sunetele distorsionate se lipesc pe piele ca un tricou umed / citesc un vers genial şi rezist ispitei de a‑l transcrie aici / versuri geniale, bătrâne, îmi răsună în auz / cuvintele unui poet atât de mort / versuri geniale / mai dragi decât alcoolul tutunul amorul / versul se cuibăreşte în circumvoluţiuni mă strânge în braţe nespus de tandru / pentru o clipă uit că aştept o scrisoare / la fel de reală ca versul acesta / o scrisoare care nu va mai veni / pentru că chelneriţa a început să măture terasa să debaraseze / debarasează‑mă şi pe mine, îmi vine să‑i spun / debarasează‑mă de iluzie de aşteptarea nemântuită / de gustul dimineţilor de sunătoare ehei cum mi‑aş dori o durere concretă / pe care să o pot descrie delimita încadra cu exactitate / orice numai nu sfârşeala care îmi parazitează lent neuronii / e târziu şi acea scrisoare nu a fost scrisă / de mult m‑au dat dispărută / totuşi pe unde sunt eu acum chelneriţa a terminat de măturat terasa / să pornesc din nou să mărşăluiesc pe drumul altora / atât de bătut încât dintr‑odată se face frig în lume / să împlînt steguleţe la fiecare răscruce / precum un cuceritor celebru / altceva nu a mai rămas de făcut / vrăbiile au înghiţit ultimele firimituri / ce‑mi arătau drumul / îngusta periculoasa cărare către casă / casa mea a luat‑o cu sine / într‑o ultimă privire / cel ce‑n chinuri s‑a stins".

O consecinţă a morţii

Într-un destul de neobişnuit şi lung „Cuvânt înainte", poeta îşi dedică cartea şi mulţumeşte prietenilor care au citit-o sau care o vor citi, ca şi cum, după atâta coborât în stradă şi apoi pactizat cu strategiile de marketing, poezia şi-ar căuta din nou cercul restrâns al iniţiaţilor (în singurătate sau alte dezastre). E vorba, de fapt, despre dificultatea şi/sau indecenţa de a oferi singurătate la copertă, căci poemele Letiţiei Ilea asta şi sunt, nişte poeme ale singurătăţii, discursive, deopotrivă introspective & reziduale, cu un background existenţial greu („licitat" deja de-a lungul a trei volume omogene şi coerente în traseul lor) şi cu o puternică expresivitate a singurătăţii conturată datorită tropilor unei corporalităţi lezate („inima are muchii tăioase / răsucite înăuntru", corpul poartă „urmele vinete ale coşmarurilor").

Cum spune şi titlul, poemele sunt o serie de cântece pe aceleaşi note albastre ale oboselii, nostalgiei şi deznădejdii. Vocea e răguşită, exersată în singurătate şi-n raţiunile ei difuze, atinge chiar câteva accente ale blazării şi resemnării, deşi incertitudinea aşteptării, inutilitatea timpului, presiunea tristeţii şi a înstrăinării nu se deprind niciodată cu adevărat sau până la capăt („sunt zile în care până şi respiraţia e o corvoadă").

Lipsa dorinţei, renunţarea la idealuri, incomunicarea, capriciile memoriei, dorul, regretul şi frustrarea, toate aceste converg spre imobilizarea într-o obscură aşteptare care întinde însă, vers cu vers, o pânză a pierderilor. Căci la Letiţia Ilea aşteptarea este, de fapt, o consecinţă a morţii. Despre o singurătate îndoliată este vorba, de fapt, în multe din aceste poeme în care moartea tatălui revine ca un laitmotiv, alături de morţile prietenilor („doar moartea celorlalţi mă înspăimântă"), dispariţii care au dereglat profund ritmurile, care au afectat percepţiile interioare, lăsând în urmă o paralizie deprimantă.

Poemul în proză „şapte cântece pentru altădată" devine, astfel, piesa de rezistenţă a acestei cărţi a doliului de sine, o „aşteptare nemântuită" într-un tot mai familiar vid existenţial.