„Secretul“ lui Caragiale

Ioana Pârvulescu se află la al doilea volum despre Caragiale

După „În ţara Miticilor“ (2007), Ioana Pârvulescu revine asupra contextului epocii scriitorului cu volumul „Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE“. Volumul investighează felul în care Caragiale părea „riscant de actual“ contemporanilor săi pentru a afla de ce rezistă opera sa în posteritate.

Iată teza Ioanei Pârvulescu: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică, este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă.

Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. Răspunsul la cele două întrebări de plecare, despre rezistenţa operei comice a lui Caragiale şi despre lumea reală contemporană lui, este unul singur: ziarul. Aşa se explică totul. Pe de o parte, ca efemeride, ca «momente», gazetele dau o anume dreptate celor care simţeau în schiţe o actualitate trecătoare; pe de altă parte, ele explică de ce «lumea lui Caragiale», adică modelul real al personajelor lui şi al vieţii lor, era şi, mai ales, nu era la fel ca-n opera lui.

Imediatul e ajustat ziaristic de confraţii gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale. Un cititor inteligent, «sănătos şi vesel» nu putea să nu râdă de aceste deformări gazetăreşti; acolo sunt toate relele lumii, acolo se ţinteşte senzaţionalul, acolo vorbesc semidocţii, acolo portretele oamenilor ies mereu strâmb, acolo totul e când prea banal, tocit, când prea dramatic, patetic, inflamat, acolo aparenţa e una şi esenţa alta. Lumea din vremea lui Caragiale este, aşadar, dublu prelucrată: o primă «mistificare» o fac ziariştii epocii, pe a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărei întâmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pândeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale."

Caragiale, Simplitate de geniu

Ca şi în cazul lui Eminescu, nici Caragiale n-a fost scutit de suprainterpretări. Scriitor de satire la începutul secolului trecut, precursor al absurdului imediat după război, anticipând retorica comunistă sau comportamentele politice postdecembriste, Caragiale a fost adaptat, mai mult sau mai puţin forţat, actualităţii artistice şi ideologice a oricărei epoci. În acest îndelung proces de reinterpretare şi, mai ales, de supra-actualizare, nimeni nu a mai fost preocupat să-l încadreze pe scriitor în propria epocă şi să refacă contextul acelei prime actualităţi. Ideea de la care pleacă Ioana Pârvulescu este că numai înţelegând de ce şi în ce fel părea Caragiale contemporanilor săi actual, riscant de actual, putem pricepe şi rezistenţa operei sale în posteritate.

Or, pentru a ajunge la literatura lui, Ioana Pârvulescu face „un ocol" prin presa din vremea lui Caragiale, care a făcut el însuşi gazetărie din 1873 până în 1911. Demonstraţia faptului că temele din comediile şi schiţele lui sunt strict inspirate de ziar, scrise ca la ziar şi, uneori, publicate în ziar se impune cu fiecare pagină în care textul este însoţit cu decupaje din presa vremii: „jurnalele reproduc pe larg procese: pledoariile procurorului şi apărătorului, cuvântul acuzaţilor, detaliilor", „discursurile politice sunt date în cele mai mici amănunte, cu tot cu întreruperile şi replicile din sală", „carnavalul e tot o temă de gazetă", „jurnalistul tip Rică Venturiano, Caţavencu sau Caracudi e noul personaj creat de gazete", „telegramele şi «depeşile» sunt, la rândul lor, materia primă a ziarelor; Bacalaureatul şi problemele lui sunt reluate de presă în fiecare an" etc. Punând faţă în faţă o pagină de „informaţiuni" din „Constituţionalul" cu o pagină din schiţa „Reportaj", se vede clar cum exprimările, clişeele, titlurile, numele sunt, toate, gazetăreşti, cum materia primă a literaturii lui Caragiale este împrumutată/selectată toată, în detaliu, din ziare.

Ioana Pârvulescu subliniază, mai întâi, originalitatea scriitorului de a inventa şi de a paria pe o formulă literară atât de radicală, care fireşte că i-a nedumerit pe contemporani, apoi geniul artistic cu care scriitorul a ştiut ce anume să aleagă, cum să sublimeze artistic un asemenea material. Frumuseţea (şi meritul) demonstraţiei Ioanei Pârvulescu este faptul că face vizibil, inclusiv cu ajutorul celor peste două sute de reproduceri, ceea ce era, de fapt, mult prea la vedere pentru a atrage atenţia. Numeroşi critici şi istorici literari au intuit sau observat dimensiunea gazetărească a literaturii lui Caragiale, dar nici unul n-a reuşit să meargă până la capăt şi să formuleze simplitatea de geniu a artei sale şi, mai ales, să-i dezlege „misterul" actualităţii mereu înnoite a operei comice. Asta este însă o ironie demnă de Caragiale.  

Info:

Ioana Pârvulescu, „Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE", cu 248 de reproduceri inedite
Editura Humanitas, 2011