Şcoala de altădată

Clădirea din Dionisie Lupu nr. 72, astăzi în pericol să fie demolată

Cine mai ştie astăzi cum arăta şcoala de altădată? Sau ce era un pension? În plină dezbatere despre reforma şcolii, şi nu numai la noi, nimeni nu pare preocupat de istoria şcolii.

Tradiţia nu-i inspiră pe reformatori şi cu atât mai puţin pe profesorii care îşi văd de lecţiile lor, fără să se întrebe ce făceau dascălii de altădată. Domnu' Trandafir nu mai e decât un personaj literar, tot aşa cum Spiru Haret nu mai e decât unul istoric.

Există oameni de vârsta mea, dar, cu siguranţă, prea puţini, pentru care şcoala veche mai păstrează un anumit farmec, ca un parfum abia sesizabil. Sau care îşi amintesc de figura câte unui profesor mâncat de molii, precum acela din poezia lui Eminescu, pe seama căruia se distraseră cândva de minune, dar care, după trecerea deceniilor, li se pare demn de toată admiraţia.

Eu însumi nu l-am uitat pe Ion Moşneag, profesorul meu de fizico-chimice de la liceul „Gheorghe Lazăr" sau, mă rog, Şcoala Medie nr. 1, cum se numea la mijlocul anilor '50, de la Sibiu. N-avea pic de simţ pedagogic, expunându-se glumelor noastre stupide, dar era un savant în toată puterea cuvântului, lucru de care mi-am dat seama mult mai târziu. Ceea ce ştiu, din experienţă proprie şi nu numai, este că în şcoala veche se învăţa carte. Dascălii mei n-au fost, toţi, nişte savanţi, ca Ion Moşneag, fiu de ţăran de la Sibiel, unde se născuse, cu doar câţiva ani mai tânăr decât tatăl meu sau decât Andrei Oţetea, dar învăţaseră ei înşişi carte la şcoala din sat, „pe care au mers" (aceasta era expresia în Ardeal) şi tatăl meu, care a fost profesor de liceu toată viaţa, şi Oţetea, vărul lui primar, academician şi universitar, şi Moşneag, rămas şi el un dascăl obişnuit, cu tot geniul fizicii lui.

Un fost cămin de fete

Pensionul era pentru fetele de orăşeni înstăriţi. Bunica mea maternă şi sora ei mai mică, strămătuşa pe care am evocat-o în repetate rânduri, fiindcă în unica ei cameră am deprins gustul cititului, au făcut amândouă pensionul, care, pe vremea aceea, adică la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, dura trei ani, dar te învăţa o mulţime de lucruri, între care două limbi străine. Şi bunica, şi sora ei mai mică stăpâneau franceza şi germana. Camera strămătuşii mele era plină de cărţi în cele două limbi, primele pe care le-am citit în adolescenţă, unele în „La Bibliothèque rose", numele spune totul, dar şi destule capodopere în spiritul cărora m-am format. Un jurnal ţinut de tatăl lor în timpul refugiului din 1916, din care am publicat pagini în „Viaţă şi cărţi", mi-a dezvăluit un amănunt interesant legat de pensioanele de altădată: când trupele nemţeşti i-au ajuns din urmă pe refugiaţi, pe dealurile dintre Rm. Vâlcea şi Piteşti, bunica mea şi sora ei au reuşit să scape caii de la rechiziţie vorbindu-i unui ofiţer neamţ pe limba lui. Cum s-ar zice, n-o învăţaseră degeaba.

Vreţi să ştiţi de unde mi-a venit ideea cu pensionul? De la un articol din „Dilema veche", de la începutul lui noiembrie, al lui Andrei Pippidi. Înainte de a apuca să-l citesc, am văzut, în fotografia care îl însoţea, o casă din Bucureşti, binecunoscută mie, de pe strada Dionisie Lupu nr. 72, pe cale de dispariţie, aşa-zicând, ca toate cele despre care scrie, vai, fără ecou, autorul rubricii „SOS Bucureşti". E vorba de un fost cămin de fete, construit în 1884 de arhitectul Ioan Roznoveanu, donaţie a Clotildei Averescu.

Căminul pensionului de fete face parte din amintirile mele cele mai vechi. Un pahar pentru periuţele de dinţi, dintr-un metal asemănător cu inoxul, dar al cărui material real nu-l ştiu, trona pe suportul din baia strămătuşii mele. Era greu, de un cenuşiu opac. În epoca plasticelor, ce e drept, aflată abia la început, paharul mă fascina ca un martor al unei lumi mult mai solide şi mai impunătoare. Am aflat că se număra printre puţinele obiecte păstrate de strămătuşa mea de la căminul a cărui locatară fusese cu o jumătate de secol înainte, acela de pe strada Dionisie Lupu nr. 72, ale cărui cariatide de la intrare le-am admirat când am venit prima oară în Bucureşti, exact acum 55 de ani, ca să dau examen la facultate. Strămătuşa mea ţinuse în mod special să mă duc să văd căminul unde locuise în cei trei ani de pension. Un pension în care învăţase carte, nu glumă.

"Există oameni de vârsta mea, dar, cu siguranţă, prea puţini, pentru care şcoala veche mai păstrează un anumit farmec, ca un parfum abia sesizabil."