Profesorii mei: Ov. S. Crohmălniceanu

Dascălul meu din 1959 era un bărbat elegant, într-o epocă de relativă neglijenţă proletară, dar care, la curs, era şters şi plicticos.

L-am întâlnit în perioada cea mai contradictorie a biografiei lui profesionale, la sfârşitul anilor '50. Trecuse de vârful dificultăţilor, acelea survenite după cronicile din „Contemporanul" despre cărţile de debut ale lui Marin Preda şi Nina Cassian, când îşi pierduse dreptul de semnătură, dar nu era încă sigur că reabilitarea lui ideologică era definitivă.

Mi-a fost profesor (titlul real era de conferenţiar) în anul IV de la Filologie. Preda literatura interbelică, adică aceea care suferea cel mai mult de pe urma cenzurii. Nu-mi amintesc suficient de clar conţinutul cursului ca să-l pot compara cu acela al ediţiei din 1964 a „Literaturii române între cele două războaie mondiale". Nu ştiu de pildă dacă ne-a vorbit despre Ion Barbu, al cărui „Isarlâc" era socotit, în cursul tipărit, reacţionar. Dar despre care va scrie în ediţiile următoare ale cărţii lucruri extraordinare.

Sclipitor, dincolo de aparenţe

Profesorul meu din 1959 era un bărbat elegant, care abia împlinise 40 de ani, impecabil îmbrăcat, într-o epocă de relativă neglijenţă proletară, într-un costum de un verde foarte închis, care m-a făcut ceva mai târziu să-mi caut o stofă asemănătoare, cu cravată, ceea ce era de asemenea neobişnuit. Vorbea aşezat, probabil, citea, monoton şi nu grozav de interesant. Aveam termene de comparare, pe Paul Cornea, bunăoară, totdeauna în vervă şi plin de idei.

Croh, cum îi spuneau apropiaţii, era şters, aton, plicticos. Am fost surprins, un deceniu mai târziu, când l-am cunoscut aşa zicând personal, să-l descopăr deschis, comunicativ, sclipitor.

Îşi plimba cockerul prin vecinătatea Grădinii Icoanei (locuia pe Dionisie Lupu în acelaşi bloc cu Nina Cassian, de la cronica la volumul „La scara 1/1" căreia i se trăsese penalizarea din 1949, cu Ion Besoiu şi cu Dana Dumitriu) şi era gata oricând să stea de vorbă. Unele din vorbele lui s-au dovedit memorabile. Când, speriat de repercusiunile apariţiei unui articol considerat antisemit în revista pe care o conducea, Aurel Dragoş Munteanu l-a abordat, ca şi pe alţii, cu explicaţia că este, el, nu numai un filosemit, dar unul hotărît să treacă la mozaism, Croh i-a desprins cu gingăşie mâna de pe nasturele de care acesta îl apucase, în elanul lui retoric, şi i-a replicat pe cel mai serios ton din lume: „Foarte bine, dragul meu, dar să ştii că la vârsta ta cam doare". 

Sechelele ideologiei

Colegul meu de catedră din anii '60-'80 nu-i mai semăna deloc profesorului de odinioară. Nu i-am mai audiat, fireşte, cursurile, dar versiunea lor tipărită este remarcabilă. Despre Ion Barbu şi Mateiu Caragiale a scris mai bine decât oricine. Generaţia '80 n-a avut în Croh doar un susţinător literar, ci şi un profesor original, care a analizat la un moment dat cinci romane din cinci perspective critice.

Stăpân pe sine, necontestat politic, Croh din Epoca de Aur nu scăpase totuşi, ca mulţi din generaţia lui, de sechelele ideologiei oficiale sau, mai bine spus, de obligaţiile pe care acestea le impuneau. Era un subtil cititor de poezie, avea, probabil, cea mai bună bibliotecă de poezie modernă, dar vechile frici se redeşteptau în el din când în când. S-a alăturat la comandă detractorilor romanului lui Nicolae Breban în toamna lui 1977 sau, şi tot la comandă, în 1980, protestului contra criticii din revista sovietică „Innostrannaia literatura" la adresa romanului „Delirul" al lui Marin Preda pe tema pretinsei reabilitări a lui Antonescu.  Nu era vorba doar de prietenia lui cu Preda. Rolurile în epocă erau bine stabilite ca să existe vreo îndoială în privinţa „sincerităţii" celor două articole ale lui Croh. E unul din motivele pentru care Gheorghe Grigurcu nu-l iartă nici azi, numindu-l politruc literar.

Nu m-am numărat printre apropiaţii lui, dar i-am respectat totdeauna inteligenţa critică şi am fost mult mai dispus decât Grigurcu ori alţii din criticii generaţiei mele, nu să-i acord circumstanţe atenuante, dar să-i interpretez gesturile în contextul istoric şi politic în care s-au produs.

"Stăpân pe sine, necontestat politic, Croh din Epoca de Aur nu scăpase totuşi, ca mulţi din generaţia lui, de sechelele ideologiei oficiale sau, mai bine spus, de obligaţiile pe care acestea le impuneau."