Adevarul.ro

Anul acesta s-au împlinit 90 de ani de la naşterea unuia din cei mai originali critici literari din secolul XX, Ion Negoiţescu, dar aniversarea a trecut neobservată.

În 1991 apărea la editura Minerva volumul I (1800-1945) al „Istoriei literaturii române" de Ion Negoiţescu. „Această lucrare este o operă de exil", preciza autorul într-o prefaţă din care aflăm că ar fi trebuit să urmeze şi un al doilea volum, consacrat contemporanilor, cu „o secţiune finală asupra literaturii noastre vechi". N-a fost să fie. Ion Negoiţescu a murit în 1993, înainte de a-şi duce la capăt proiectul.

La 10 august 2011 s-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui, aniversare trecută cu vederea, ca atâtea altele. Ion Negoiţescu a fost unul din cei mai originali critici literari din secolul XX. Uitarea de care are parte astăzi e absolut nemeritată. „Istoria" nu este opera lui cea mai bună, dar este prima de acest fel apărută după 1989 şi tot prima necenzurată.

Istorie şi cenzură

Negoiţescu avusese de-a face cu cenzura. Eseul despre Eminescu, scris în 1953, nu putuse fi tipărit decât în 1968. O schiţă de istorie a literaturii contemporane, publicată în „Tribuna" clujeană la mijlocul deceniului şapte, stârnise o adevărată furtună din cauza unei selecţii considerate subiective, ceea ce nu era de acceptat pe vremea aceea.

„Istoria" din 1991 e mult mai cuminte sub acest aspect, până la un punct chiar eclectică. Dar asta nu-i ştirbeşte din merite. Iar cel mai important constă în perspectiva estetică. După modelul, mărturisit în aceeaşi prefaţă, al „Istoriei literaturii române contemporane" din 1937 a lui E. Lovinescu. Există şi o altă asemănare importantă între cele două şi anume concizia. Sunt ceea ce am putea numi, cu un termen rar folosit astăzi, compendii, cu precizarea că nu sunt didactice.

Spre deosebire de compendiul lui G. Călinescu din 1945 ca şi de „Istoria" lovinesciană, aceea a lui Ion Negoiţescu nu este varianta prescurtată a uneia mai ample. Le-am menţionat, de altfel, pe singurele noastre două care adoptă limpede perspectiva estetică. Dacă în cazul lui E. Lovinescu e un lucru normal, dat fiind că se ocupă exclusiv de vârsta modernă a literaturii, în cazul lui G. Călinescu şi al lui Ion Negoiţescu perspectiva este extinsă şi la alte vârste socotite de istoricii vechi incompatibile cu estetismul.

Ca şi G. Călinescu sau E. Lovinescu, Ion Negoiţescu este critic înainte de a fi istoric literar. Deşi cel dintâi a susţinut teza că nu poţi face istorie fără critică şi nici critică fără istorie, perspectiva estetică nu rămâne fără consecinţe într-o „Istorie literară", cea mai vizibilă fiind fragilitatea spiritului istoric.

Un analist genial, pe spaţii mici

„Istoria" lui Ion Negoiţescu are o structură istorică foarte convenţională, lipsind curentele literare sau referinţele la istoria mare, contextul. E mai degrabă o cronologie decât o istorie. Mai mult, o cronologie, de autori şi de opere, pe alocuri greşită. Un număr însemnat de scriitori de după al doilea război sunt înregistraţi ca aparţinând de interbelic, deşi opera lor principală este ulterioară, ca să nu spun că ţine de o perioadă complet diferită, sub raport ideologic şi artistic, de aceea în care o situează autorul.

O altă dificultate a perspectivei estetice este că se potriveşte mai bine criticii decât istoriei literare. Acest lucru e cu atât mai evident la Ion Negoiţescu cu cât el e un analist, îndeosebi de poezie, absolut genial, dar pe spaţii mici, incapabil de sinteză şi neprietenos cu ideile generale. Am putea culege din analizele lui nenumărate cristale minunat prelucrate, dar săpând sub munţi de cărbune brut. În sfârşit, calitatea cea mai de seamă a lui Ion Negoiţescu, originalitatea, are drept revers o anumită excentricitate. Ion Negoiţescu e un original à outrance. (n. r. - în exces). Nu i-ar fi stricat puţină banalitate.

După douăzeci de ani, constatăm că prima istorie literară postcomunistă nu e, din fericire, şi ultima, dar, în orice caz, o rara avis (n. r. - pasăre rară). Deşi opinia care circulă în critica leneşă (vă amintiţi de Ion Barbu şi de poezia leneşă?) este că astăzi nu se mai scriu istorii literare, eu mă încăpăţânez să cred în destinul speciei. A bon entendeur, salut! (n. r. - Cine are urechi de auzit să audă!)

"Calitatea cea mai de seamă a lui Ion Negoiţescu, originalitatea, are drept revers o anumită excentricitate."