Prima Lolită

La Vladimir Nabokov, stilist desăvârşit şi cu un rar intelect al expresivităţii, totul este încărcat de o lubricitate delicată, niciodată vulgară, perversitatea fiind indusă. Scrisă în limba rusă în 1939, dar rămasă nepublicată, nuvela „Vrăjitorul“ este o avanpremieră a romanului „Lolita“ publicat de Nabokov în 1955.

Tatăl vitreg rămâne, în sfârşit, singur în cameră cu fetiţa aproape adormită: „Clătinându-se de somn, ea se lovi de colţul unui fotoliu, moment în care el, care tocmai se aşeza, o apucă de şolduri şi o trase mai aproape. Ea îşi recăpătă echilibrul, se întinse angelic, timp de o fracţiune de secundă, cu toţi muşchii încordaţi, mai făcu o jumătate de pas şi se lăsă încet în poala lui.

«Iubita mea, biata mea fetiţă», rosti el printr-un fel de abur amestecat de milă, tandreţe şi dorinţă, observîndu-i moleşeala, ameţeala, zâmbetul tot mai stins, pipăind-o prin rochia de culoare închisă, simţind, prin lâna subţire, elasticul de la jartieră pe pielea ei goală, gândindu-se cât de lipsită de apărare, de părăsită şi de caldă era, desfătându‑se cu greutatea vie a picioarelor ei în timp ce se desfăceau şi apoi, cu un vag freamăt al trupului, se încrucişau la loc, ceva mai sus.

Ea îşi încolăci uşor un braţ somnoros, în mânecuţa strâmtă, pe după ceafa lui, învăluindu-l în parfumul de castană al părului ei moale, dar braţul îi alunecă, iar ea împinse dormitând, cu talpa sandalei, geanta aflată lîngă fotoliu... «Iubita mea», repetă el şi, dând la o parte cu nasul o buclă, îi îmbrăţişă ameţit şi îi gustă, aproape fără nicio presiune, gâtul fierbinte şi mătăsos; apoi luând-o de tâmple astfel încât ochii ei se alungiră şi se îngustară, începu să-i sărute buzele întredeschise, dinţii... Ea se şterse la gură cu dosul palmei, capul căzu pe umărul lui şi între pleoapele ei nu se mai zări decît o licărire îngustă, în nuanţa apusului de soare, căci în sfârşit adormise".

Obsesie şi extaz

Întâlnirea dintre bărbatul de aproximativ 45 de ani şi fetiţa de 12 ani cu patine cu rotile, pentru care face instantaneu o pasiune ce creşte până la obsesie, are loc într-un parc. Fata e însoţită de prietena mamei sale, despre care bărbatul mai află că e văduvă, grav bolnavă şi aproape falită. Sub pretextul că e interesat de mobila pe care văduva intenţionează s-o vândă, bărbatul o cunoaşte pe mama fetiţei şi, în scurt timp, datorită contextului emoţional-financiar, dar, mai ales, graţie galanteriei jucate discret, însă cât se poate de eficient, ajunge să se căsătorească cu ea. Totul, fireşte, pentru a deveni tatăl vitreg al propriei pasiuni şi, în virtutea (chiar aşa, virtutea) iminentei morţi a mamei, singura instanţă paternă capabilă să-i dezvăluie fetei misterele trupului şi ale vieţii.

Ecuaţie a psihologiei

În fond, bărbatul aspiră să devină complexul insurmontabil al fiicei vitrege şi toate acţiunile sale sunt gândite în această perversă perspectivă psihanalitică. Fragilitatea mamei este calea spre inocenţa fiicei, iar această inocenţă este condiţia dependenţei scontate. Deşi nuvela are doar câteva zeci de pagini, întregul proces al majorei obsesii pentru minoră, malaxorul de gânduri şi planuri, meticulozitatea cu care îşi descompune în detalii obiectul - şi interzis, şi inaccesibil - al pasiunii, fanteziile în centrul cărora se aşază ca un „vrăjitor" al „dezmierdărilor inocente" până când inocenta „va da curs propriei chemări, cerându-i ea ca el s-o însoţească în aflarea coardei muzicale ascunse", precum şi ipocrizia personajului care o seduce pe mama muribundă („însărcinată cu propria ei moarte") în timp ce se visează „amantul vivipar" al fetiţei, toate acestea sunt minunat descrise de Nabokov, un scriitor la fel de strălucit şi pe spaţii mici (poate abia aici se vede geniul său) şi căruia îi este suficient un singur adjectiv pentru a aşeza exact gesturile şi gândurile în complicata şi deseori abisala ecuaţie a psihologiei şi instinctelor umane.

Cinemaul dezmembrării

Stilist desăvârşit şi cu un rar intelect al expresivităţii, la Nabokov totul este încărcat de o lubricitate delicată, niciodată vulgară, perversitatea e indusă, pare mai degrabă o fatalitate a limbajului sau o slăbiciune a cititorului. Aşa cum este şi cazul acestei interogaţii perfect echilibrate, nici explicite, nici obscure: „Şi dacă drumul spre adevăratul extaz nu poate trece decât printr-o membrană încă delicată, înainte ca aceasta să fi avut timp să se întărească, să crească prea mult, să-şi piardă aroma şi licărul prin care se pătrunde până la steaua tremurătoare a acestui extaz?"

Finalul este magistral, un adevărat „cinema instantaneu al dezmembrării" - nu insist asupra lui pentru a păstra intacte curiozitatea şi plăcerea. „Vrăjitorul" este o „Lolita" în miniatură, toată esenţa ei este aici în acest recipient-bijuterie narativ tradus bine dar, din păcate, nu din originalul rusesc, ci din engleză.

Info

"Vrăjitorul"  De Vladimir Nabokov
Traducere de Luana Schidu
Editura Polirom, 2011