Pregătire pentru moarte

Julian Barnes îşi expune ateismul, discută relaţia dintre memorie şi adevăr, dintre religie (ca invenţie a autorilor de literatură) şi ficţiune. „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa“ - aşa îşi începe prozatorul britanic Julian Barnes (n. 1946) eseul său, pe cât de inteligent, pe atât de inconfortabil, despre moarte, divinitate şi scris.

Iată imaginea teribilă a ceea ce Julian Barnes numeşte Deus ludens:

„O variantă pe care nu am luat-o în considerare ar fi: Dumnezeu, cel mai mare ironist. După cum oamenii de ştiinţă organizează experimente de laborator, cu şobolani, labirinturi şi bucăţi de caşcaval în spatele uşii corecte, la fel şi Dumnezeu ar fi putut concepe propriul lui experiment, cu noi în rol de şobolani. Iar miza: să găsim uşa în spatele căreia se ascunde viaţa veşnică. Lângă o posibilă ieşire se aude muzică eterică, din depărtări, de lângă alta vine o undă de tămâie; lumini aurii joacă în jurul celei de-a treia. Împingem uşile rând pe rând, dar niciuna nu cedează. Şi trebuie neapărat să scăpăm, pentru că ştim, cursa în care suntem prinşi nu ne asigură nemurirea. Dar nu înţelegem că tocmai captivitatea e cheia. Prea multe uşi false şi niciuna adevărată, deoarece viaţa veşnică nu există. Iar Dumnezeu cel Ironic, în jocul Său, s-a hotărât să sădească dorul de nemurire într-o creatură nemerituoasă, şi apoi să observe urmările. Să-i vezi pe toţi acei pământeni, împovăraţi de inteligenţă şi conştiinţă, fojgăind ca nişte şobolani îngroziţi. Să-i vezi învăţându-se unii pe alţii că doar uşa lor (pe care nici ei nu o pot deschide) este alegerea corectă, plănuind poate chiar să-i ucidă pe cei care nu le dau ascultare. N-ar fi comic?“

„Timor mortis“

Dacă tot e să citesc (şi să recenzez) o carte despre moarte apărută lunile astea, las deoparte „Jurnalul de doliu“ al teoreticianului Roland Barthes, la fel şi eseul „Despre doliu“ al criticului Mircea Mihăieş şi aleg „Nimicul“ lui Julian Barnes, unul dintre prozatorii mei favoriţi, pentru că proximitatea morţii e mai interesantă decât întâmplarea (şi consecinţele) ei.

Volumul de faţă nu e foarte departe ca formulă  de „Papagalul lui Flaubert“: mai puţină ficţiune, dar acelaşi melanj inteligent de biografie, critică literară şi filosofie, alimentat din plin de literatura franceză, în special de „Jurnalul“ lui Jules Renard, de la care preia şi sintagma din titlul cărţii. Istorii de familie, anecdote, citate şi speculaţii ce mixează nostalgia cu teama, exasperarea cu ironia, umorul (negru) şi tristeţea în jurul unei teme pe cât de mari, pe atât de sfidătoare, prin incomprehensibil şi implacabil.

Pornind de la moartea bunicilor şi a părinţilor şi aflat mereu într-un dialog critic cu fratele său, profesor de filosofie, Julian Barnes îşi expune ateismul, altfel deloc consolator, în faţa a ceea ce numeşte el „timor mortis”. Discută relaţia dintre memorie şi adevăr, dintre religie (ca invenţie a autorilor de literatură) şi ficţiune (scrisul ca formă slabă de a învăţa să mori, căci utilul intră în conflict cu adevăratul), dintre viaţă (incomprehensibilă) şi moarte (impenetrabilă), prilej de a formula tot felul de dileme, una mai cinică decât alta: „Frica de moarte sau frica de a muri, ce preferaţi?“.

Suntem amatori în propria viaţă, spune Barnes, înţelegem târziu că vom muri, acceptăm şi mai greu şi oricum nu pricepem nimic, nici din „naraţiunea propriei noastre vieţi“ („Care este sensul acţiunilor mele într-un univers pustiu, unde au fost subminate tot mai multe certitudini?“), nici din propria moarte, care ne umileşte şi la care uneori nici nu suntem prezenţi. Ateismul lui Barnes este înrudit cu cel al lui Richard Dawkins, exprimat fără menajamente: Dumnezeu este un prieten imaginar, ideea de mântuire nu este decât soluţia literară a unei „morţi cu happy-end“, darwinismul dovedeşte lipsa liberului-arbitru şi insignifianţa noastră organică (omul nu este culmea evoluţiei) etc. „Nimicul de temut“ ar trebui să se vândă cu o banderolă-avertisment. Nu din cauza dezolării, ci a inteligenţei şi  sincerităţii cu care e scrisă.