Poveştile Zairei

Cătălin Dorian Florescu (n. 1967) a părăsit România în 1982 şi s-a stabilit la Zürich

Al patrulea roman cu subiect românesc, scris de Cătălin Dorian Florescu în limba germană, se inspiră din viaţa unei păpuşărese din Timişoara anilor `60. Zaira pare scindată între rolul de memorialistă a propriei vieţi de marionetă şi rolul de Şeherezadă a destinelor unor oameni prinşi sub vremurile secolului trecut.

Sunt anii `40 şi, în gara din Strehaia, sosesc nişte „vagoane pentru vite":„Din vagoane ieşeau mâini, cu zecile. Era linişte, numai mâini, atât de multe mâini peste tot. Un băiat a luat-o la fugă şi a strigat în faţa gării că în vagoanele pentru vite erau oameni. Pentru că nimeni nu voia să scape aşa ceva, au venit cu toţii pe peron.

Şeful gării i-a şoptit mamei la ureche: «E unul dintre primele trenuri, toţi vor fi deportaţi». Un murmur slab a străbătut vagoanele, apoi s-a înteţit. Mâinile se mişcau şi făceau semne. Glasurile nevăzute spuneau ceva ce noi nu înţelegeam. «Ce zic?», a întrebat mama. «Nici eu nu-nţeleg!», a răspuns Mişa. «Vorbiţi mai tare!», a strigat cineva. Am ascultat toţi cu atenţie şi am auzit limpede vocea unui bărbat. Un băiat a înţeles: «Vor apă!». Mama şi-a ridicat fusta şi a sărit pe şine. Lumea ţipa să se întoarcă, dinspre capetele trenului veneau încet nişte soldaţi, dar ea nu auzea nimic, nu vedea decât mâinile.

Mişa o implora să vină înapoi. Au implorat-o şi ceilalţi care o cunoşteau, numai eu tăceam, vedeam totul şi voiam să mă trezesc, dar n-am reuşit. A alergat spre unul dintre vagoane, mâinile se întindeau spre ea, a apucat una. Erau mâini mari, late, de bărbaţi, mâini de femei şi de copii. Soldaţii au observat-o şi s-au sfătuit scurt. Erau soldaţi români, nu păreau străini, chiar dacă purtau uniforme, ca şi nemţii. Mama fugea de la un vagon la altul, îşi ieşise din minţi. Lăsa mâinile s-o atingă, unele trăgeau de ea. Ea îşi întindea braţele în interiorul vagoanelor ca şi cum ar fi vrut să vadă cu ele ce se ascundea înăuntru. Întreba întruna: «Laszlo Goldmann e aici?»".

Război, comunism, dragoste, exil

Romanul începe în perioada dintre războaie, pe moşia Izvorenilor din Strehaia, acolo unde Zaira va fi crescută de unchiul şi de mătuşa ei, întrucât mama pleacă după naştere la Bucureşti pentru a fi mai aproape de soţul ofiţer. Narată la persoana întâi de o Zaira ajunsă la maturitate, copilăria pe moşie, pe de o parte trăită în absenţa mamei, dar în fascinaţie pentru unchiul Zizi (cel care, oferindu-i nişte figurine de lemn, îi va marca destinul de păpuşăreasă), pe de altă parte suferind intruziunile războiului (mai întâi intrarea nemţilor în sat, apoi intrarea ruşilor pe moşie) este şi cea mai bună parte din carte.

Personajele sunt interesante şi suficient conturate, vocea copilului descoperind că lumea are farmec, iar naraţiunea are şi ritm, şi dramatism. Sfârşitul războiului aduce colectivizarea moşiei şi începutul „odiseei" Zairei, mai întâi păpuşăreasă divorţată şi dezamăgită în dragoste, apoi amanta unui ministru comunist, pentru ca în cele din urmă să o urmărim fugind din ţară şi reîntorcându-se în Timişoara, după Revoluţie, la primul ei iubit şi tatăl secret al fiicei sale.

Cu întâmplări şi secrete întinse de-a lungul unui secol, două dictaturi, două continente şi patru generaţii de personaje, romanul Zairei se lungeşte prea mult şi devine inegal din cauza acumulării multor poveşti de circumstanţă. Capitolele exilului american nereuşit, în care decorul, atmosfera şi personajele se schimbă complet, funcţionează aproape ca un roman separat.

Salturile în timpuri şi locuri diferite aduc personajele noi care nu interesează şi care nu fac decât să-şi adauge istoriile personale. Zaira pare scindată între rolul de memorialistă a propriei vieţi de marionetă (influenţată din umbră fie de fostul amant al mamei, păpuşarul bun, fie de activistul Dumitru, păpuşarul rău) şi rolul de Şeherezadă a destinelor unor oameni prinşi sub vremurile secolului trecut şi care, invariabil, ascund câte un secret. Sub acest raport, al poveştii Zairei versus poveştile oamenilor întâlniţi în viaţa ei, romanul iese cumva dezechilibrat. Dacă aveţi răbdare pentru umplutura specifică unui roman de aproape 500 de pagini, sunt însă multe lucruri bune de citit aici.