Poveşti şi cărţi pentru o viaţă întreagă

Umbra şi înfrângerea, după eşecul iubirii şi împlinirea „educării“ – iată ce am trăit în viaţă şi am regăsit cu voluptate în cărţi. Fără jenă mă recunosc şi m-am recunoscut întotdeauna în cărţi marginale, în acele romane mici cu sentimente mari...

Mai întâi „Adolphe" al lui Benjamin Constant. E istoria unui joc ce se sfârşeşte tragic, aceea a unui tânăr désoeuvré, inoccupato, cum se spune în limbi vecine, cu  termeni al căror echivalent românesc nu-l găsesc, ce angajează o operaţie de seducţie ca un pariu ale cărui consecinţe extreme e inapt să le prevadă. El sfârşeşte prin a-şi cuceri partenera ce-şi va părăsi soţul, îşi va îndepărta cercul de prieteni şi se va izola pentru a se devota acestei pasiuni pe care mai tânărul amant a suscitat-o în ea. Ceea ce debutează sub semnul unei relaţii extravagante eşuează în sfârşit tragic. Mondenitatea se converteşte în contrariul său. Poate pentru că am iubit ca Adolphe un personaj ce semăna cu Elléonore, dar n-am îndrăznit să-i adopt strategia, istoria acestui dezastru m-a mişcat fără de seamăn.

Curioasă coincidenţă, câteva luni mai târziu, descopeream „Principesa de Clèves", roman scris, se pare, la două mâini, mâinile a doi amanţi, Madame de Lafayette şi La Rochefoucauld. De astă dată, parcă descoperind cealaltă faţă a lunii, mă confruntam, dimpotrivă, cu dezastrele rezistenţei la o pasiune: principesa e o citadelă asediată de sentimente şi ea preferă mai degrabă să se stingă decât să le cedeze ca unor cuceritori periculoşi. Pentru că se teme, ea nu capitulează şi sfârşeşte în singurătatea unei mănăstiri. Pincipesa de Clèves e o Elléonore care rezistă: cine e mai nefericit? Femeia care s-a dăruit sau cea care s-a apărat? Pe amândouă le-am iubit cu o egală pasiune. Jocurile nu sunt jocuri. Atunci când sunt jucate până la capăt sau încăpăţânat refuzate, ele se termină mereu tragic.

Aventura unei revelaţii

Într-o vară sibiană, descopeream „Fraţii Karamazov" al lui Dostoievski şi lectura a fost aventura unei revelaţii: aceea a construirii omului în raporturile sale cu ceilalţi şi cu... Dumnezeu. Nu un model, ci o triadă de atitudini „complementare". De partea cui te situezi? În cine te recunoşti? Şi această tragică îndoială nu m-a părăsit. Romanele care restituie „formarea" unei fiinţe au constituit cealaltă faţă a cărţilor care m-au marcat. „Wilhelm Meister" a lui Goethe face parte dintre ele:  aici educaţia nu e „sentimentală" ca la Flaubert, ci „teatrală". Un tânăr se formează intrând într-o trupă de teatru ale cărei pasiuni şi mediocrităţi, aventuri şi trădări nu sunt decât „dublul" vieţii în care, la sfârşit, intră profund transformat prin teatrul nomad la care participase. Teatrul - o experienţă splendidă şi derizorie!

Parabola sfârşitului

Dintre marile romane care construiesc adevărate „lumi intermediare" nu pot uita „Muntele vrăjit" de Thomas Mann: acolo oamenii trăiesc complex şi divers destinele lor pe fond de iremediabil sfârşit. Maladia nu e decât parabola vieţii plasată sub semnul imposibilei vindecări, sub semnul „uitării" pasagere, căci Mann vorbeşte despre necesara „morfină" indispensabilă oricărei nevoi de supravieţuire.

Cum să nu evoc „Elogiul umbrei" de Tanizaki? Un eseu despre Japonia în care am recunoscut, mai adânc ca nicicând, propria-mi nevoie de umbră, de întunecare ca protecţie şi invitaţie la întoarcerea spre sine. Cartea lui Tanizaki mi-a revelat „partea de umbră" pe care constant am păstrat-o. Din studenţie, parabola sfârşitului m-a însoţit şi continuă să mă însoţească, graţie „Livezii de vişini" a lui Cehov. De ea nu m-am despărţit nicicând. Şi nu încetez să o retrăiesc. Cum nu mă despart de „Aforismele" lui Brâncuşi, cea mai înaltă lecţie de împăciuire a unui artist occidental cu lumea!

"Jocurile nu sunt jocuri. Atunci când sunt jucate până la capăt sau încăpăţânat refuzate, ele se termină mereu tragic.

Cartea  preferată

CV

- George Banu s-a născut pe 22 iunie 1943, la Buzău.
- A absolvit studiile Institutului  de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) de la Bucureşti.
- În 1974, a emigrat din România şi s-a stabilit în Franţa, la Paris.
- A fost profesor de studii tea-trale la Sorbonne Nouvelle, Paris.
- Este Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene.
- Este eseist de reputaţie mondială, cu lucrări publicate la Galimard şi la alte edituri importante.
- Şi-a dedicat opera critică regiei moderne şi figurilor ei exemplare, printre care Peter Brook, Giorgio Strehler sau Jerzy Grotowski.
- Între anii 1990 şi 2001 a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar între anii 1994 şi 2001 a fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, în prezent fiind preşedinte de onoare al aceleiaşi organizaţii.
- A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa.
- Este redactor-şef al revistei „Alternatives theatrales" şi coordonator al colecţiei „Le Temps du theatre" la Editura Actes-Sud.
- Printre cele mai importante cărţi publicate în România sunt „Spatele omului" sau „Shakespeare, lumea-i un teatru", la Editura Nemira.

Top 10 cărţi care m-au marcat

1.  „Fraţii Karamazov"  (F.M. Dostoievski)
2. „Adolphe" (Benjamin Constant)
3. „Principesa de Clèves" (Madame de Lafayette)
4. „Wilhelm Meister" (J.W. Goethe)
5. „Muntele vrăjit" (Th. Mann)
6. „Elogiul umbrei" (J. Tanizaki)
7. „Livada de vişini" (A.P. Cehov)
8. „Omul şi marea" (E. Hemingway)
9. „Memorii" (Giacomo Casanova)
10. „Tratat de descompunere" (Emil Cioran)

Top 5 autori preferaţi

1. W. Shakespeare (foto) (1564-1616)
2. A.P. Cehov (1860-1904)
3. Sofocle (496-406 î.Hr.)
4. Emil Cioran (1911-1995)
5. F.M. Dostoievski (1821-1881)