Poezii scrise pe femei

Poezii scrise pe femei

Ion Barbu provoacă barierele estetice şi sociale ale poeziei. Artist deopotrivă prodigios & original, cult & popular, caricaturistul Ion Barbu (www.thebarbu.ro) este şi cel mai mare PR pe cont propriu al poeziei româneşti, tipărind albume de grafică şi de fotografii în care reinventează poezia ca act artistic.

Ion Barbu crede cu tărie în ideea că poezia trebuie să iasă dintre copertele cărţilor, că poemele trebuie, la propriu, să coboare în stradă şi să se desfăşoare pe ziduri, pe case, pe tricouri, peste tot printre oameni.

Copiind versuri din peste o sută de poeţi români pe tot ce înseamnă zid în oraşul Petrila şi punând astfel în mare dificultate discernământul legislativ şi estetic al autorităţilor, care s-au autosesizat şi l-au reţinut pe vandalul liric, prin proiectele sale urbane inspirate de street art şi concretizate în două splendide volume cross-over: „Antologia poeziei româneşti la zid” şi „Colonia Râsa-Plânsa” (Editura Polirom, 2006), Ion Barbu a provocat de-a dreptul barierele estetice şi sociale ale poeziei. Reprodusă pe textura arhitecturii urbane, literatura şi-a upgradat mediul şi funcţia, oferindu-şi noi perspective de receptare.

De data aceasta, în „Imn hăituit de bărbaţi”, urbanizarea versului devine corporalizare, se trece de la graffiti la tatuaj, de la out-door la print-on-skin: distihurile a câteva zeci de poeţi români, de la Coşbuc şi Eminescu, prin Bacovia şi Blaga, până la Cărtărescu şi Robert Şerban, sunt scrise/desenate pe trupuri de femei ambiguizând şi potenţând deopotrivă suprafaţa şi mesajul, ca într-o intertextualitate organică.

Nu este, oare, scrisul direct pe trup idealul poeziei din ultimul secol? Copiată pe zid (public) sau reprodusă pe piele (intimă), poezidurile şi trupoezia sunt deopotrivă reproduceri şi rescrieri. Dacă în primul caz expunerea textului se făcea pe materia solidă şi inertă a arhitecturii, de data aceasta textul este apropriat epidermei calde, capătă mobilitatea vieţii. Simţind mai mult, trupul dă viaţă literei şi primeşte, în schimb, voce.

Într-una dintre imagini, deasupra călimării desenate pe trup, mâna ţine nişte pene reale situate, la rându-le, în apropierea versurilor pictate, ca şi cum cerneala s-ar dilua în fluidele corpului într-un permanent act al scrierii de sine, ca într-o litografie pe viu a lui Escher.

Elogiu trupului feminin

Vehicul al păcatului şi recipient al sufletului, corpul conferă textului erotism şi/sau graţie, în timp ce aportul scrisului este misterul. Astfel, în relaţia cu desenele care-i acoperă părţile aşa-zis ruşinoase, corpul devine, din suprafaţă, o interfaţă a păcatului textual. La rândul lor, distihurile, aceste concentrate de sens, se întind şi acoperă trupurile femeilor în funcţie de geografiile lor corporale.

Formele, liniile, umbrele corpului orientează textul, dublat de desene, şi îi dau o dimensiune în plus construind împreună un al treilea sens, vizual. Litera şi trupul sunt, fiecare, şi mediatori, şi generatori de sens, astfel că distihurile pictate capătă, prin glisarea de la sensul figurat la cel propriu, valoare asertivă sau reflexivă, pendulează între sublim şi derizoriu, alternează comicul cu pateticul.

O partitură de Beethoven desenată pe fundul femeii este doar o ironie, în timp ce două versuri din Brumaru („răstigni-m-aş pe o cruce/ caldă de femeie tristă”) scrise lângă o cruce desenată pe corpul unei femei cu o coroniţă de flori pe cap sugerează un (hippie) misticism erotic, pentru ca distihul lui Aurel Dumitraşcu („Privită din spate orice femeie seamănă / cu o maşină de scris”) însoţind trupul acoperit de litere al femeii să fie o metatextualitate corporală.

Pentru cei cărora le-ar trece prin cap să vadă această body-poetry ca pe un act sexist ce exploatează şi expune indecent trupul femeii, trebuie menţionat că acest compendiu de istorie corporală a distihului românesc este gândit şi ca un act de conştientizare a comerţului de carne vie din Republica Moldova.

Două versuri din Radu Stanca („Şi însăşi natura atotştiitoare / Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?”) scrise pe braţ, în vreme ce toată partea laterală a corpului este acoperită cu un motiv floral, sunt, din această perspectivă, cât se poate de explicite: corpul femeii poartă mesajul poeziei. Ce elogiu mai mare!?