Pensia lui Eminescu

În presa culturală din „epoca de aur“, ianuarie era luna lui Eminescu. Cu preţul de a repeta banalităţile de rigoare, trebuia să scriem despre „poetul naţional“.

De prin anii '80 începuse să se invite la serbare şi Nicolae Ceauşescu, născut pe 26. „Concurenţa" a devenit acerbă cu timpul. În 1988, când uzurpatorul împlinea o vârstă rotundă, s-au primit în redacţii două directive: nu un număr, ca în alţi ani, se cădea consacrat aniversării lui Ceauşescu, ci trei la rând; în toate trei Ceauşescu era subiect unic; iar fotografia bine cunoscută trebuia pusă, în toate trei, pe prima pagină. Ne obişnuiserăm să publicăm fotografia număr de număr, dar de data asta ea urma să ia locul celei a lui Eminescu, ceea ce reprezenta o premieră cât se poate de neplăcută.

Era imprudent să scrii despre poet

G. Ivaşcu, directorul „României literare", a reuşit, numai el ştia cum, să publice fotografia lui Eminescu pe prima pagină în numărul din vecinătatea lui 15 ianuarie. În ce mă priveşte, aveam rubrică săptămânală şi nu scrisesem niciodată despre Ceauşescu, nici măcar în acele ocazii festive în care toată lumea scria. Dar acum nu mai era vorba de un număr, ci de trei.

M-am dat bolnav pe toată luna. Mă tenta însă ideea de a strecura în numărul din 15 ceva despre Eminescu, un articol banal, care să nu strice pompa spectacolului ceauşist, dar care să atragă atenţia. Nu era lucru simplu ce voiam eu. Ivaşcu m-a deconsiliat: dacă nu eram în stare, din cauza bolii, să scriu despre Ceauşescu, era imprudent să scriu despre Eminescu. Articolul, pe care totuşi l-am scris, n-a apărut decât 18 ani mai târziu, în 2006, fără legătură cu vreo aniversare. Era inspirat de o tabletă a lui Felix Aderca, intitulată ca articolul meu de azi. Îl reproduc parţial mai jos.

În 1931 Felix Aderca publica în ziarul „Adevărul" un articol prilejuit de un studiu care încerca să răspundă la întrebarea dacă Eminescu a fost ori nu pensionar al statului. În 1887 poetului i se aprobase de către consilierii judeţului Botoşani, oraş în care Eminescu, bolnav, trăia, o pensie de 120 de lei, dar care fusese imediat suprimată la presiunea unui grup de dascăli locali, incitaţi de colegul lor Savinescu. Acesta i-ar fi explicat prefectului că „destui ani de sănătate a avut Mihai (Eminescu) ca să-şi facă avere".

Timpul n-a avut răbdare

Aderca scrie sarcastic: „Şi nimeni nu poate spune că profesorul Savinescu n-avea dreptate! În 1887 Eminescu era de 37 de ani. La această vârstă omul e dator să aibă, dacă trăieşte în ţară, cel puţin o casă cu bătătură largă, un pătul, două coşare, vite, orătănii, porci. Nu strică să aibă ceva bani la cooperativă, deşi nu e obligatoriu. Dacă, dimpotrivă, eşti orăşean, la 37 de ani se cade să fii activ într-un partid politic, să fii bărbat cu zestre înscrisă cu dobânzi la bancă, să fi trecut prin câteva slujbe la primărie şi prefectură, să cunoşti bine toate regulamentele de lucrări edilitare şi de tăiere de păduri (ale statului) şi să se ştie pretutindeni că în curând vei fi ales deputat. Eminescu n-a făcut nimic din toate acestea". Până la urmă, la intervenţia prefectului, Camera a votat un proiect de lege prin care i se acorda lui Eminescu pensie. Proiectul a avut nevoie, vorba lui Aderca, de o „lungă expunere de motive". După nouă luni, l-a votat şi Senatul. Cum însă Eminescu s-a grăbit să intre în ultimul său an de viaţă, se pare că n-a apucat să încaseze pensia. Timpul n-a mai avut răbdare.

Acesta fiind articolul cu pricina, scris în 1988 şi publicat în 2006, nu-mi rămâne decât să vă sugerez să ne gândim împreună dacă mentalitatea contemporanilor poetului nu are cumva legătură cu mentalitatea contemporanilor noştri. Sigur, schimbând ce e de schimbat în constatările ironice ale lui Aderca referitoare la „datoria" omului de a avea una sau alta, de a fi făcut una sau alta, dacă vrea să fie considerat un cetăţean demn de pensia (era să zic mila) statului.

"În 1887 poetului i se aprobase de către consilierii judeţului Botoşani, oraş în care Eminescu, bolnav, trăia, o pensie de 120 de lei, dar care fusese imediat suprimată la presiunea unui grup de dascăli locali."