Originalitatea lui Dostoievski

Al doilea volum din romanul „Idiotul“ se distribuie mâine, împreună cu ziarul „Adevărul“. Romanele „Crimă şi pedeapsă” (1866),  „Idiotul” (1868), „Demonii” (1872), „Fraţii Karamazov” (1880) sunt printre cele mai cunoscute din creaţia lui F. M. Dostoievski (1821-1881).

Nimic mai potrivit să servească drept cadru, pentru atmosfera creată în „Idiotul”, decât viaţa familiei Epancin. “Deşi foarte onorabilă, era puţin altfel de cum trebuia să fie în general o familie onorabilă’’, notează autorul. Adică o familie care îl primeşte în sânul ei pe Mîşkin, acel idiot de care nu e cu putinţă să se îndrăgostească cineva, potrivit celor mai adânci speranţe ale Lizavetei Prokofievna, soţia generalului Epancin.

Prejudecăţile societăţii

De altfel, la începutul capitolului, scriitorul furnizează câteva – spune el – detalii menite a da o imagine cât mai exactă asupra acestor oameni puţin obişnuiţi, a căror casă prinţul Mîşkin e invitat s-o frecventeze. Dostoievski opune idealul existenţial din societatea contemporană – cariera de general, “o culme a fericirii pentru un rus”, dar la care oricine, mai de soi, poate ajunge – idealului uman – omul genial, insul original, singurul tip care n-ar avea acces la „idealul” colectiv al societăţii ruse.

Numai “marii inventatori şi oamenii geniali au fost consideraţi de societate, aproape întotdeauna, nişte neghiobi”, comentează Dostoievski, pătrunzând totodată în marea paradigmă a prejudecăţilor. “Care mamă (…) nu se va înspăimânta şi nu se va îmbolnăvi de frică, dacă fiica sau fiul ei ar ieşi din făgaşul obişnuinţei”, se întreabă retoric-ironic autorul.

Ironizarea mediocrităţii

Familia Epancin are trei fiice: Aglaia, Adelaida şi Alexandra, în ordinea crescătoare a vârstelor. Ultima, de 25 de ani, pare că nu se va mai căsători niciodată, revenindu-i mamei singura opţiune de a se consola cu gândul. Adelaida, cea mijlocie, e mai echilibrată în viziunea părinţilor şi e unica dintre ele care s-a logodit.

Şi nu cu oricine, ci cu un tânăr bogat, pe care îl şi place. Însă şi ea o pune uneori pe gânduri pe stăpâna casei: are gusturi artistice, ceea ce reprezintă un obstacol pentru accederea la un statut de om normal.

Aglaia, cea mai mică dintre ele, îi ridică Lizavetei Prokofievna, soţia generalului Epancin, şi cele mai mari probleme. Nu e suficient că fiica ei se face din zi în zi mai frumoasă. Generăleasa mai observă ceva. Aglaia “îi seamănă leit, de parcă ar fi portretul ei”. “Exact aşa eram şi eu, îşi spunea Lizaveta Prokofievna. Un drac împieliţat, tiranic, urâcios!”

Dar anxietatea mamei cu privire la statutul membrilor familiei – care, de altfel, erau iubiţi şi respectaţi, mereu înconjuraţi de căldura prietenilor – se accentuează când, treptat, în mintea ei prinde contur un posibil scenariu în care fata cea mică s-a îndrăgostit de prinţul Mîşkin.

„Literatura autentic  rusească“

Harul de mare povestitor al lui Dostoievski este inegalabil. Fără artificii, în cuvinte simple, descriind doar cu o precizie uimitoare reacţiile Lizavetei Prokofievna, el face portretul exact, perfect plauzibil, al acestei femei – tipul de mamă de fată, victimă a prejudecăţilor lumii în care trăieşte. „E cu putinţă ca Aglaia să fi prins slăbiciune pentru un asemenea cretin?”, se autotorturează ea, în singurătate.

O vilă cu terasă, prin saloanele căreia se mişcă personaje mai mult sau mai puţin obişnuite, mese în jurul cărora oamenii rostesc cu patimă fiecare replică, drame sufleteşti şi drame fizice, discuţii despre literatura rusă – Lomonoscov, Puşkin şi Gogol, care au creat, prin originalitatea lor, „literatura autentic rusească” – toate aceste secvenţe par mai vii decât realitatea însăşi. Ca la teatru, personajele lui Dostoievski se desprind din pagini şi te invită să uiţi de scaunul spectatorului.