Adevarul.ro

O incursiune savuroasă în intimitatea celui mai celebru cuplu din literatura română. Având la bază articolele dedicate publicării celor 93 de scrisori de dragoste dintre Eminescu şi Veronica Micle, „Despre omul din scrisori” e cea mai frumoasă carte care s-a scris despre poetul atât de rar văzut ca om.

Iubirea celor doi este citită în cheia erotică a pieselor caragialiene, cuvântul-cheie pentru înţelegerea adecvată a relaţiei lor intense, contradictorii şi dramatice fiind pasiunea. Iată şi fundalul epocii, aşa cum e schiţat de critic:   

„Vorbeam de pasionalitatea sfârşitului de secol XIX – deopotrivă în retorica politică, erotică, gazetărească, în moravuri, mentalităţi, pulsaţia invenţiilor economice, ritmul financiar, în budoar, ca şi în stilul pamfletar, în teoriile rasiste sau psihanalitice, în activitatea francmasonică, în arhitectură, transporturi...

Pretutindeni se trăieşte într-o acceleraţie aproape hipnotică, într-o locvacitate aproape uluitoare, cu stiluri flamboaiante fie în lumea baroului, a cazinourilor sau a modei, fie în codurile de onoare ale diferitelor caste (militare, diplomatice, juridice, religioase, parlamentare, medicale, sportive etc.), ca şi la hipodrom, în «flirtajul ecvestru» etalat de Claymoor, ori în boema cafenelelor.

Cu o presă frenetică, doldora de scandaluri, crime pasionale răsunătoare, ploturi tenebroase şi scenarii rocamboleşti, unde sucurile polemice şi acizii pamfletari fac să explodeze guverne, determină schimbări flagrante ale opiniei publice şi conduc adesea la procese internaţionale. Cu o literatură dominată de intrigile de alcov ale vodevilului, cu «le mari cocu», triunghiul conjugal», subreta cochetă etc.

Adulterul, duelul, asasinatul politic, omorul din gelozie, vitriolul, leşinul pasional, otrăvurile «borgiene», bătăuşii electorali şi sinuciderile spectaculoase erau la ordinea zilei, alături de falimentele eclatante generate de patima jocurilor de noroc, afacerile de stat în domeniul feroviar, uriaşe cacealmale bancare, sionism, antisemitism, naţionalism, «l`affaire Dreyfuss», şedinţe de spiritism, oniromanţie şi chiromanţie la curţile regale, mesmerismul, dandy-smul, naturalismul, freudismul ş.a.m.d. Totul se face pasional, cu o efervescenţă ce frizează constant patologicul...”

Un om pasional

Cartea este o incursiune savuroasă, scrisă cu verva şi cu voluptatea stilistică bine cunoscute, în intimitatea celui mai celebru şi misterios cuplu din literatura română. Ceea ce porneşte ca o pledoarie nostalgică pentru tipul de comunicare epistolară, devine o poetică a criticii histrionice care ar putea recupera publicul larg pierdut al literaturii, printr-o întoarcere a omului din spatele autorului, prin reconsiderarea contextualului biografic. Istoric bonom al vieţii literare şi mare amator de memorialistică,  Dan C. Mihăilescu propune, aşadar, ca intrare în lumea literaturii culisele.

Altfel spus, strălucirea textului artistic va fi posibilă prin devoalarea contextului uman. Ceea ce poate părea exces de impresionism, intimism şi biografism este doar o formă personalizată superioară de a intra, cu multă înţelegere, în intimitatea umană a unor scriitori concuraţi în mentalul colectiv de propriile statui şi de prejudecăţile critice depuse în timp pe opera lor.

Fără a cădea în trivialul şi privatul senzaţionalist desprins cu totul de artă, politic şi social şi, mai ales, fără a sacrifica  informaţia documentară, istoricului literar indiscret, dar tandru conferă portretului scriitorului de manual viaţă (privată) şi autenticitate (emoţională). Această apropiere de omul Eminescu din scrisori criticul o datorează, aşadar, intenţiei de eliberare şi de reumanizare a poetului naţional, devenit „sluga ideologiei”, depăşind atât de nocivele demersuri (de)mitizatoare.

Cu entuziasm şi cu vădite delicii detectivisto-voyeuriste, criticul realizează tot felul de digresiuni şi corespondenţe, cadrează şi pune în paralel, stabileşte cronologii, reconstituie cât mai mult din puzzle-ul sentimental, din naturaleţea, concretul şi profunzimea emoţional-erotică a cuplului „încremenit de zeci de ani în suprafaţa etichetelor de mit naţional, legendă istorico-literară, categorie etno-sentimentală etc.” Având mereu la îndemână citate din scrisori, Dan C. Mihăilescu reface, de fapt, portretul amoros al lui Eminescu şi al Veronicăi - căreia îi reabilitează pe merit şi feminitatea, şi dragostea pentru poet - armonizând contrariile şi contradicţiile.

Redându-i omenescul necesar empatiei cititorului şi reconsiderând dragostea lor (atât de persiflată, minimalizată, dispreţuită), Dan C. Mihăilescu îi face lui Eminescu un serviciu uriaş: îi insuflă viaţă.