O conversaţie particulară

O banală discuţie între doi oameni, înregistrarea ei de către Securitate şi hazardul istoric au făcut ca lucrurile să se înlănţuiască şi să capete sensuri nebănuite.

În anexa unei cărţi, „Cu dinţi de lână", publicată în 2008 la Humanitas, Livius Ciocârlie reproduce câteva pagini din dosarul lui de urmărire de către Securitate. E vorba de o conversaţie a noastră de la începutul lui 1989, de care nici unul dintre noi nu-şi aminteşte foarte clar.

Cum eu nu mi-am citit dosarul, deşi l-am ţinut în mână o oră şi mai bine la CNSAS, n-am cum să verific autenticitatea transcrierii conversaţiei de către ofiţerul aflat în posesia înregistrării, dar n-am nici motive să mă îndoiesc că a avut loc.

Se pare că am fost înregistraţi în apartamentul meu din Bucureşti, cu ocazia unei vizite a lui Livius Ciocârlie, care locuia încă la Timişoara. N-ar fi exclus să fie aceeaşi vizită în urma căreia prietenul meu, soţia şi fiica lor cea mică au fost reţinuţi pe peron, la sosirea în Timişoara, sub un pretext pueril (chipurile, ca să fie protejaţi de un individ care voia cu orice preţ să le dea un pachet de la „fraţi"!) şi când li s-a cerut imperativ să deschidă o valiză în care se afla un număr, dat de mine, din revista franceză  „Libération", conţinând un articol critic despre România. Doar dacă am fi fost ascultaţi cu o seară înainte, Securitatea ar fi putut şti că în bagajul lui Livius Ciocârlie se găsea ceva „compromiţător".

Ce putea fi interesant într-o conversaţie?

Conversaţia la care m-am referit la început ar fi putut avea loc tot atunci.

Citind-o, în cartea lui Livius Ciocârlie, am fost, şi el, şi eu, surprinşi de atenţia pe care Securitatea i-o acordase. În definitiv, era vorba de o conversaţie banală, ca atâtea altele, despre situaţia politică din ţară, în care ne dădeam cu părerea despre lucruri aflate din zvonuri sau din comentarii de la Radio Europa Liberă sau, rareori, din publicaţii străine precum „Libération". O informaţie exactă şi cuprinzătoare era exclusă în epocă. Nu aveam acces la surse credibile sau oficiale. Nu se poate ca Securitatea să nu fi ştiut acest lucru. Şi, atunci, de ce se arăta atât de preocupată de conversaţia noastră?

Iată, pe scurt, ce spuneam: că Securitatea şi-a luat mâna de pe Ceauşescu, pe de o parte, din cauza greşelilor lui politice, care aduseseră ţara în sapă de lemn şi în stare de explozie socială, iar pe de alta că avea în vedere un scenariu de înlocuire a lui cu un lider comunist mai conciliant şi care să recâştige, pe lângă încrederea populaţiei, şi pe aceea a lui Gorbaciov.

Supoziţia nu era chiar prostească, deşi nicăieri în lumea comunistă schimbarea nu se făcuse pe această cale, iar Securitatea română era una dintre cele mai opace şi mai dure. Mai era un detaliu interesant: în transcrierea conversaţiei, numele lui Ceauşescu nu era menţionat, deşi noi îl rostisem, cu siguranţă, ci înlocuit cu „El" şi „Dânsul".

Un scenariu naiv, dar veridic

Reluând cu mai mare atenţie lectura transcrierii, am mai remarcat, în subtext, un soi de nedumerire a ofiţerului care o făcuse. Era ca şi cum s-ar fi întrebat: de unde ştiu ăştia doi despre ce se va întâmpla, de ce „scurgeri" au beneficiat? Nu ne rămâne decât explicaţia că scenariul imaginat în mod naiv de noi se întâlnea, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu un scenariu real pus la cale de Securitate.

Astăzi am o confirmare: un lider comunist local mi-a spus, îngrozit, în primele zile ale revoluţiei de la Timişoara: „Totul s-a terminat!" Şi, ca răspuns la gestul meu către TAB-urile care înconjurau clădirea prefecturii, a adăugat: „Securitatea nu va trage un singur glonţ". Puţini se mai îndoiesc după douăzeci şi doi de ani de la evenimente că Securitatea complota pentru înlăturarea lui Ceauşescu, devenit indezirabil în ţară şi în străinătate, chiar dacă revolta populară a devansat complotul şi a obligat Securitatea să aplice planul B de recucerire a puterii politice prin intermediul celei economice. Dar în 1989, primăvara, habar n-aveam despre astfel de planuri ale secretoasei instituţii.

Livius Ciocârlie şi cu mine ne declinăm, aşadar, orice intuiţie în ghicirea scenariului care a condus, fie şi indirect, la sfârşitul lui Ceauşescu. Conversaţia noastră particulară n-a avut nicio clipă importanţa istorică pe care o bănuia ofiţerul care a transcris-o. A fost, pur şi simplu, o conversaţie particulară între doi intelectuali prea puţin informaţi. Doar hazardul istoric a făcut să fie confirmată.

"Nu ne rămâne decât explicaţia că scenariul imaginat în mod naiv de noi se întâlnea, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu un scenariu real pus la cale de Securitate."