Nostalgia după Rusia pierdută

Editura Polirom a publicat integrala prozei scurte a lui Vladimir Nabokov, în seria dedicată celebrului scriitor din secolul XX. În povestirile din volum, scrise în perioada 1920-1950, după emigrarea în Occident, domină discret spiritul Rusiei natale, paradisul pierdut.

Datorită efortului lăudabil al traducătoarelor Adriana Liciu, Veronica Niculescu şi Anca Băicoianu, cititorul din România are la dispoziţie un instrument esenţial pentru a pătrunde în adâncimile prozei unui scriitor care aparţine literaturii americane.

Dacă istoria ar fi fost alta şi dacă selecta familie aristocrată în care s-a născut n-ar fi fost nevoită să părăsească Rusia în timpul revoluţiei bolşevice, identitatea şi opera lui Nabokov ar fi arătat, cu siguranţă, altfel. Unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă engleză din secolul XX, autorul faimosului roman „Lolita" şi al altor câteva cărţi la fel de importante, a scris în rusă şi în engleză, pe care a învăţat-o de mic.

Recuperarea prozelor scurte scrise în rusă în prima jumătate a secolului trecut, când autorul îşi căuta un loc în Europa sau peste Ocean, definitivează portretul unui artist admirat de mai toţi pasionaţii de literatură, scriitori şi cititori deopotrivă.

Volumul editat la Polirom cuprinde povestiri „în dulcele stil clasic" al prozei moderne de cea mai bună calitate, căreia nici cel mai pretenţios cititor nu-i poate reproşa mai nimic.

Nivelul lor nu se datorează recursului la „secrete" de compoziţie, căci ingredientele sunt cele din romanele de succes pe care Nabokov le-a scris în aceeaşi perioadă sau mai târziu.

Personajele sunt aristocraţi, latifundiari, oameni de rând, studenţi, artişti care au o latură întunecată sau un „je ne sais quoi" ce rămâne de nedesluşit până la final şi după încheierea lecturii, personaje feminine irezistibile, poveşti care spun că banalul nu e banal şi trădează existenţa forţelor necunoscute care conduc omul şi destinul lui, o fină dimensiune fantastică.

Ştiinţa şi arta compoziţiei

Şi instrumentele puse la lucru sunt aceleaşi: introspecţia psihologică ce nu spulberă misterul personajului, ci îl adânceşte, o desăvârşită tehnică a detaliului şi finalul deschis. Fermecătoare şi puternică, literatura lui Nabokov etalează ştiinţa şi arta compoziţiei.

Paradisul din memorie

„Poveştile scrise în această perioadă", comenta în „The New York Times" prozatorul american John Updike, „înfăţişează o Rusie fermecată, o populaţie de expatriaţi, observaţi atent, cu excentricităţile lor de fiinţe asuprite, care profită prin comportament de caracterul provizoriu al propriei cetăţenii... Există ceva încântător în felul în care Nabokov, descendent aristocrat şi artist autocrat, şi-a împrumutat imaginaţia, cu atâta cuprindere şi veselie, acestei ambianţe de mahala a exilului în sărăcie".

Farmecul Rusiei natale străbate majoritatea prozelor scurte din acest volum ca un fir roşu ce nu le dă pace emigranţilor care pribegesc prin străinătate, pentru că paradisul de acasă supravieţuieşte doar în memorie, dar în realitate s-a transformat în infern. În „Scrisoare către Rusia", de exemplu, cititorul va descoperi o epistolă de amor închinată spaţiului din care îşi trage seva specificul prozei lui Nabokov.

Iar în povestirea „Zeii" descoperim un fragment care exprimă cel mai direct nostalgia, de cele mai multe ori discretă, din cărţile prozatorului pe care America l-a iubit atât: „Într-o zi la fel de însorită şi fermecătoare ca aceasta ne vom îndrepta înapoi spre nord, în Rusia. Vor fi foarte puţine flori, doar stelele galbene ale păpădiilor de-a lungul şanţurilor. Stâlpii de telegraf, gri-porumbel, vor zumzăi la apropierea noastră. Când, dincolo de curbă, inima îmi va fi străpunsă de brazi, de nisipul roşu, de colţul casei, o să mă clatin şi-o să mă prăbuşesc."

Femeia, eternul mister

„Lovitura de aripă", „Nataşa", „Mademoiselle O", „La Veneziana" sau „Surorile Vane" sunt povestiri al căror farmec se datorează unui personaj feminin, plăsmuit şi prin recursul la memorie, din care ficţiunea extrage un material inepuizabil. Femei-jucării în mâna sorţii de neînţeles, ca un puzzle pe care cititorul trebuie să-l compună din piesele oferite de scriitor, sunt protagonistele unei proze cu deznodământ aproape întotdeauna indecis, una dintre liniile de forţă ale compoziţiei la Nabokov.