Herta Müller, în oglinda criticilor

adevarul

Publicat: 14.10.2009 20:21

Ultima actualizare: 09.08.2022 17:59

În faţa festivismului cu care a fost întâmpinat în România Nobelul obţinut de Herta Müller, criticii literari recunosc meritele scriitoarei, însă îşi păstrează rezervele asupra componentei naţionale a Premiului

Citiţi şi:

Invitaţi de „Adevărul literar şi artistic“ să discute pe marginea celor câteva texte ale Hertei Müller traduse în limba română, mai mulţi critici literari autohtoni se intersectează pe câteva coordonate.

Paul Cernat, Ion Bogdan Lefter, Luminiţa Marcu, Carmen Muşat şi Cristian Teodorescu au răspuns invitaţiei noastre, mergând pe urmele lăsate de cele câteva cărţi disponibile în limba română.

Deşi îi apreciază nenumăratele modalităţi prin care scriitoarea pune punctul pe i-urile traumei comuniste şi pe traseul care transformă literatura într-un vehicul al exorcizării de istorie, majoritatea recunosc faptul că volumele scriitoarei proaspăt Nobelizate sunt mult mai cunoscute în Germania decât în România.

Însuşi faptul că editurile autohtone, precum şi publicul larg din România, sunt mai mult sau mai puţin străine de textele Hertei Müller devine temă relevantă pentru complicatul raport de forţe stabilit între spaţiul natal şi ţara adoptivă.

Cum de mulţi ani opţiunile Academiei Suedeze sunt supuse polemicilor, un cor deloc neglijabil de voci susţinând că în spatele premiilor stau şi criterii politice, de asemenea scenarii a avut parte şi vestea că Herta Müller este noua laureată a Nobelului.

Criticii literari invitaţi la acest dosar au încercat, în acest context, să pună sub focus eventuala legătură dintre opţiunea din acest an a Academiei Suedeze şi aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului.

Ion Bogdan Lefter: „Comitetul Nobel n-a greşit…“

Herta Müller e de circa două decenii una dintre vedetele de prim-plan ale literaturii germane şi europene. Când s-a stabilit, în 1987, la Berlin, venind din România, era doar o «tânără speranţă», autoare a unor remarcabile povestiri: cele din «Niderungen» şi «Drückender Tango», apărute la Bucureşti, în 1982 şi 1984, în nemţeşte.

Cărţile ei următoare, de cele mai multe ori pe teme româneşti şi bănăţene, au confirmat din plin, încât recunoaşterea din ce în ce mai largă a venit firesc: elogiile criticii, numeroase premii şi traduceri în câteva zeci de limbi.

Romanele, până la recentul «Atemschaukel», mult discutat în cele câteva luni de la apariţie, eseurile, poemele-colaje, ca şi atitudinea ei răspicat anticomunistă şi antitotalitară au atras admiraţia şi respectul deopotrivă pentru marele ei talent literar şi pentru radicalismul ei etic.

Toate acestea – argumente mai mult decât convingătoare pentru atribuirea Nobelului. De altfel, a mai fost propusă şi în anii trecuţi (prima oară – în 1999). În plus, au existat două circumstanţe speciale care vor fi înclinat balanţa în favoarea Hertei Müller.

Întâi, vizibilitatea internaţională a spaţiului cultural german, care, la fel ca şi celelalte «mari puteri» din domeniu (franceză, engleză, italiană, spaniolă, cu extensiile sud-americane, plus SUA şi Canada), îşi plasează marile valori în centrul lumii culturale «globalizate».

În al doilea rând, e posibil ca decizia Comitetului Nobel să fi ţinut cont şi de faptul că la finele lui 2009 se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi a regimurilor comuniste din întreaga Europă Centrală. Herta Müller s-a născut în România, a emigrat în Germania, scrie în nemţeşte despre tragedia dictaturii sub care şi-a trăit copilăria, adolescenţa, prima tinereţe şi – cum spuneam – o face cu mult talent. Comitetul Nobel n-a greşit…“

Luminiţa Marcu: „Cărţile ei ar fi trebuit să fie în programă“

Cred că, din păcate, opera Hertei Müller este mai cunoscută în străinătate decât în România. Dar nu este un lucru rar, pentru că s-ar putea să avem, aici, în patrie, o oarecare respingere, lesne psihanalizabilă, faţă de scriitorii români care au ajuns la o importantă notorietate în străinătate.

Aşa se întâmplă şi cu un alt candidat important la Premiul Nobel, tot român, Norman Manea. Piedica limbii germane, în care Herta Müller a scris dintotdeauna, există, dar nu justifică relativa tăcere din jurul cărţilor ei.

Ele sunt în parte traduse în româneşte, iar una dintre cărţi, tulburătoare în jocul ei doar aparent gratuit, «Este sau nu este Ion», publicată într-o ediţie splendidă la Polirom, este o carte realizată în limba română. Realităţile despre care scrie Herta Müller sunt în general româneşti. Cărţile ei ar fi trebuit să fie în programa universitară încă dinainte de Premiul Nobel, dar acum, din fericire, vor fi chiar imposibil de evitat.

Premiul Nobel a avut mai mereu acest côté politic. Câteodată cu rezultate ridicole din punct de vedere literar, care fac deliciul celor care niciodată nu îl vor primi, dar se simt scriitori de cea mai pură esenţă estetică.

Dar Herta Müller nu poate da apă la moară acestor băşcălioşi de profesie, pentru că este o scriitoare de foarte bună calitate literară, care a scris mai mult despre lucruri suprapersonale, cum ar fi opresiunea regimului comunist, faţa hâdă a Securiăţii din România comunistă etc şi mai puţin despre mişcarea inefabilă a norilor pe cerul unei zile de vară. Aceasta a fost alegerea ei ca artistă, iar Premiul Nobel este în general un premiu care încurajează literatura mai puţin nombrilistă “.

Dacă cei 20 de ani de la Căderea Zidului Berlinului au contribuit la acordarea Nobelului Hertei Müller, nu putem decât să ne bucurăm. Este cel mai important moment din istoria modernă a literaturii române“.
Luminiţa Marcu
critic literar

Perseverenţa cu care germanii au propus-o, aceasta ar fi a treia oară, ar trebui să ne dea serios de gândit asupra prestigiului pe care Herta Müller l-a dobândit ca scriitoare.
Cristian Teodorescu
critic literar

Herta Müller s-a născut în România,a emigrat în Germania, scrie în nemţeşte despre tragedia dictaturii sub care şi-a trăit copilăria, adolescenţa, prima tinereţe şi – cum spuneam – o face cu mult talent.
Ion Bogdan Lefter
critic literar

Acest premiu răsplăteşte o operă intensăca o rană vie, produs al umilirii cotidiene şi al dezrădăcinării identitare.
Paul Cernat
critic literar

Carmen Muşat:„ Vocea ei rosteşte adevăruri incomode“

Herta Müller este o mare scriitoare, în opera căreia eticul şi esteticul fac corp comun. Mereu în acord cu propria ei conştiinţă, Herta Müller a fost constant în dezacord cu puterea opresivă şi cu ideologiile dezumanizante ale celor două totalitarisme ce au marcat secolul XX.

Încă de pe vremea când trăia în România, sub stricta supraveghere a Securităţii, şi-a asumat o misiune dificilă: aceea de a spune adevărul despre «pervertirea dirijată a omului într-o dictatură» şi despre «binefacerile» unui regim ce anulează individualitatea, cultivând spiritul gregar.

Romanele, eseurile şi poeziile ei vorbesc despre banalitatea răului şi umilinţa de a supravieţui în comunism, dominat de frică şi suspiciune. Vocea ei rosteşte adevăruri incomode, pe care prea puţini sunt dispuşi să le recunoască. Nu a fost şi nu este un interlocutor comod pentru mulţi şi, de altfel, nici nu o preocupă consensul sau susţinerea unui grup, căci forţa ei nu vine din prestigiul apartenenţei la un grup, ci din calitatea extraordinară a scrisului ei, de o tăioasă luciditate.

E prea puţin important dacă în decizia Comitetului Nobel au fost invocate şi argumente de ordin circumstanţial – cum ar fi aniversarea a douăzeci de ani de la căderea Zidului Berlinului. Infinit mai semnificativ este, din punctul meu de vedere, faptul că o operă majoră, de o incontestabilă profunzime şi expresivitate va ajunge la şi mai mulţi cititori, graţie şi acestui premiu.“

Cristian Teodorescu: „Aş fi preferat să nu mai fie confundată cu Zidul Berlinului“

„Mă irită că Academia Suedeză i-a acordat Hertei Müller Premiul Nobel pentru literatură tocmai în anul când se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Fiindcă e un întemeiat prilej de speculaţii nemeritate. Perseverenţa cu care germanii au propus-o, aceasta ar fi a treia oară, ar trebui să ne dea serios de gândit asupra prestigiului pe care Herta Müller l-a dobândit ca scriitoare, mai întâi în RFG şi apoi în Germania reunită.

Să spui că la premiul ei pricipalul contributor a fost N. Ceauşescu, cum am auzit pe cineva, care comenta la un post de televiziune conferinţa de presă a Hertei Müller din ziua când a aflat că l-a luat, e ca şi cum ai zice că Heinrich Böll şi Günter Grass îi datorează Nobelul lui Hitler.

Recunosc că pe lista mea personală de premiabili, Herta se afla după Llosa, Eco sau Kadare, dar nu cred nicio clipă că nu l-ar fi meritat, chiar dacă aş fi preferat să-l fi primit anul trecut sau peste un an, ca să nu mai fie confundată cu Zidul Berlinului.“

Paul Cernat: „Nobelul Hertei Müller nu ne răscumpără laşităţile, ci ni le pune mai bine în evidenţă“

Acest premiu răsplăteşte o operă intensă ca o rană vie, produs al umilirii cotidiene şi al dezrădăcinării identitare, şi o atitudine etică nedezminţită în ultimele decenii. Formula narativă a autoarei, hiperrealistă şi experimentală, cu halou poematic şi o cruzime rece a notaţiei, nu a avut mare priză la noi, până acum, iar succesul a fost unul de stimă.

Vom fi având destui scriitori cel puţin la fel de valoroşi estetic, dar câţi oare sunt înzestraţi şi cu o conştiinţă antitotalitară atât de consecventă, nedispusă la compromisuri, imună la derapaje şi cu un mesaj de o asemenea autenticitate şi eficienţă? Câţi scriitori români au forţa interioară a obsesiilor ei?

Şi, mai ales, câţi au avut curajul ei de a lupta, singuri, cu un întreg Sistem, într-o Românie în care mentalitatea dominantă ne învaţă că şi pentru primirea Nobelului e bine să fii unde trebuie şi să ştii cum să-ţi faci imagine? Proza Hertei Müller nu are nimic din discursivitatea exterioară a romanelor noastre «politice»: e o proză post-kafkiană stranie, psihedelică despre banalitatea Răului şi subconştientul traumatic al unor comunităţi, în care Securitatea încetează a mai fi o simplă instituţie pentru a deveni o maladie ontologică difuză, imposibil de localizat.

S-ar putea ca primirea acestui Nobel să nu vină întâmplător în momentul când se împlinesc 20 de ani de la prăbuşirea Zidului Berlinului. Dar un Nobel e un mesaj cu motivaţii complexe, iar neconjuncturalul anticomunism democratic al Hertei Müller nu are nimic în comun cu dubiosul anticomunism autohtonist al românilor verzi sau cu vitejia noastră de după război.

De o parte avem, aşadar, Berlinul, ca tărâm de adopţie şi opţiune disperată a Hertei Müller. De cealaltă – România activiştilor şi securiştilor lui Ceauşescu, o patrie-mamă denaturată, de care scriitoarea a fugit şi care continuă să o bântuie în tot ce scrie. Premiul acordat acestei intelectuale curajoase, lucide şi verticale vine să răsplătească o operă de o coerenţă impresionantă şi o opţiune anticomunistă cu deplină acoperire literar-existenţială. Faptul e demn de salutat, în condiţiile în care în ultimul deceniu au fost Nobelizaţi şi scriitori cu atitudini procomuniste (dar din afara oricărui establishment!).

În orice caz, râvnitul trofeu i-a revenit anul acesta Germaniei, printr-o scriitoare germană originară din România, nu unei Românii privite - nu doar în prozele Hertei Müller! – ca o ţară aflată încă sub semnul lui Nicolae Ceauşescu şi al securiştilor săi. O constatare la care merită, probabil, să reflectăm: în ultimul timp, ca expresie a noului umanism global, Nobelul a revenit de regulă scriitorilor «emancipatori», «opozanţi» şi «transgresivi», cu apartenenţe culturale multiple.“