Boccaccio faţă cu Inchiziţia

Boccaccio faţă cu Inchiziţia

Cel de-al doilea volum din „Decameronul“ lui Giovanni Boccaccio va fi distribuit mâine, împreună cu „Adevărul“. La mai bine de 650 de ani de la apariţie, textul lui Boccaccio trebuie citit ca un manual al moralei din Evul Mediu, confruntat fiind de-a lungul timpului cu ochiul vigilent al cenzorilor.

Ecourile cărţii în care Giovanni Boccaccio a făcut, prin cele o sută de povestiri, o adevărată „anatomie” a moravurilor din perioada în care umanismul începea să arate, timid, câte un colţ Bisericii au bruiat pentru mai multe secole urechile pudibonzilor.

Aşa se face că, la începutul anilor ’20, un librar american a primit din partea unui judecător o amendă usturătoare pentru că a folosit serviciul poştal pentru a trimite un exemplar din blasfematorul volum. Dacă atunci gestul era sancţionat cu o mie de dolari, câţiva ani mai târziu vameşii de pe continentul care a pus în circulaţie visul libertăţii continuau să vâneze „Decameronul”, confiscându-l voluptuos cu fiecare ocazie.

La începutul anilor 1930, textul lui Boccaccio a fost absolvit oficial de păcatul obscenităţii, intrând în legalitate, însă a continuat să dea bătăi de cap comparabile cu cele de care a avut parte Biserica la vremea când a apărut cartea.

Nelipsit din Indicele cărţilor Interzise

Cele o sută de povestiri concepute de Giovanni Boccaccio şi livrate prin cei zece protagonişti ai săi au fost, în numeroase rânduri, una dintre cele mai preţioase prăzi ale cenzorilor. În lupta continuă împotriva ereziei, Biserica Catolică a pus la punct o politică foarte eficientă de control al cărţilor considerate cel puţin suspecte. Astfel, la jumătatea secolului al XVI-lea, a fost pus în mişcare de către Papa Paolo al IV-lea Indicele Cărţilor Interzise.

„Decameronul” a fost purificat la sânge, circulând în ediţii mai degrabă simbolice, lipsite de efervescenţa erotică şi de contraexemplele morale. Când Inchiziţia i-a convocat pe experţi, în 1573, pentru a evalua cât de păgubos este pentru cititor textul lui Boccaccio, mulţi învăţaţi s-au solidarizat şi au scos la înaintare un adevărat arsenal de argumente pentru a-l salva de la ardere.

A fost realizată o ediţie conformă cu radicalele canoane impuse de Biserică şi, pentru multă vreme, „Decameronul” a circulat cu un lung manual de „întrebuinţare”. Volumul s-a bucurat de libertate pentru scurt timp, aceeaşi Inchiziţie hotărând interzicerea editării şi circulaţiei sale.

Zece ani mai târziu, Leonardo Salviati propunea o revizuire a controversatului volum. Pretextând că prima ediţie cenzurată nu fusese destul de drastică, lăsând intacte pasaje considerate periculoase pentru sănătatea morală a cititorului, Salviati a obţinut dreptul de a pune la punct o nouă versiune. De această dată, 52 dintre cele 100 de povestiri au fost modificate, schimbările mergând dincolo de eliminarea unor fragmente şi ajungând la manipularea sensurilor şi la rescrierea unor paragrafe extinse.