Filosofia ceaiului

Okakura Kakuzõ oferă o mică şi fascinantă istorie a culturii şi a cultului ceaiului. „Cartea ceaiului“ a fost publicată la New York în 1906, într-un moment în care cultura Japoniei era văzută în Occident ca fiind ciudată şi fără profunzime.

Aşa îşi începe Okakura Kakuzõ pledoaria pentru recuperarea admiraţiei faţă de cultura contemplativă a Japoniei: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt.

Occidentalul de rând, care nu face nici un efort să-şi depăşească limitele, nu vede în ceremonia ceaiului decât încă una dintre miile de ciudăţenii ale Orientului înapoiat şi infantil. El s-a obişnuit să vadă în Japonia doar un tărâm barbar atât timp cât ea s-a consacrat artelor paşnice şi a început s-o aprecieze ca fiind civilizată numai atunci când ea şi-a îndreptat atenţia asupra artelor războiului...

Codul Samuraiului, arta de a muri, care-i face pe soldaţii noştri să îmbrăţişeze autosacrificiul cu atâta patos, este comentat pe larg în ultima vreme în Vest, dar culturii ceaiului i-a fost acordată prea puţină atenţie până acum, deşi el constituie o parte integrantă a artei noastre de a trăi...

În zilele noastre, Orientul şi Occidentul deopotrivă îşi pot da întâlnire pentru a se consola reciproc în această sfioasă contemplare a Imperfectului care este ceremonia ceaiului... Să luăm mai bine o înghiţitură de ceai.

Razele soarelui de după-amiază străpung frunzele de bambus, izvoarele susură încântător, foşnetul pinilor se aude şi în apa ce clocoteşte în ceainicul nostru. Să visăm, aşadar, la evanes­cenţă şi să gustăm frumuseţea ascunsă în nimicnicia lucrurilor".

„Taoism sub acoperire"

Fondator al Şcolii de Artă din Tokyo, Okakura Kakuzõ oferă occidentalilor, într-un limbaj elegant şi foarte poetic, o mică şi fascinantă istorie a culturii şi a cultului ceaiului. Aflăm cum ceremonia ceaiului este o sursă majoră de influenţă asupra artelor (de la pictură la arta culinară), dar şi asupra vestimentaţiei, mentalităţii, spiritului de viaţă şi religiei asiatice („Ceaiul este taoism sub acoperire"), calea ceaiului fiind, alături de Codul Samuraiului şi de meditaţia Zen, o tradiţie ce ţine de însăşi identitatea niponă.

Expresia „are ceai în el" este, de pildă, modul tradiţional de a complimenta pe cineva pentru bunătatea, toleranţa şi înţelepciunea lui. Povestea ceaiului spusă de Okakura Kakuzõ este, de fapt, o lecţie indirectă despre „arta de a trăi", despre importanţa detaliilor, echilibrul interior şi nevoia de armonie dintre minte, spirit şi mediul din jur.

Licoare naturală pură, concentrată şi cât se poate de simplă, ceaiul a fost mai întâi medicament, şi abia apoi băutură reconfortantă şi abia în 1610 vapoarele comercianţilor olandezi au adus ceaiul pentru prima dată în Europa. O jumătate de secol mai târziu încă se mai găsea câte cineva care să scrie despre ceai că ar fi o băutură „murdară" ce afectează „demnitatea şi frumuseţea" celor care o beau.

Mai aflăm că nu există o reţetă unică pentru a prepara ceaiul perfect. Originară din sudul Chinei, planta de ceai era mai întâi fiartă, apoi uscată şi bătută spumă, ceaiul infuzie fiind modul modern de preparare. Dacă întreaga ceremonie a ceaiului se datorează călugărilor zen care obişnuiau să bea pe rând din aceeaşi cupă în faţa statuii venerate, tibetanii încă mai fierb turta obţinută din planta de ceai cu orez, coajă de portocală, lapte şi chiar cu ceapă. În prima carte dedicată ceaiului, poetul chinez Luwuh enumera nu mai puţin de 24 de ustensile necesare preparării şi accepta sarea drept singur ingredient.

Calea ceaiului vorbeşte despre simplitate, natural, meditaţie şi armonie, ceaiul fiind legătura ascunsă dintre budism, ceramică şi ikebana. Cartea lui Okakura Kakuzõ ne arată cum e posibilă o nouă percepţie asupra acestei băuturi şi, implicit, asupra modului nostru de viaţă.

Poate că citind această carte nu vom obţine liniştea interioară, nici repaosul mental sau armonia corpului, dar cu siguranţă vom învăţa să privim fluturii ca pe „singurele flori cu aripi". O binevenită reverie de iarnă friguroasă.