Există literatură fără frontiere?
0
Mai mult decât oricând înainte, graniţele, măcar cele dintre state, sunt caduce în epoca noastră. De ce n-ar avea aceeaşi soartă şi frontierele dintre limbi şi dintre culturi?
În „Errata. O autobiografie", George Steiner vine cu un argument interesant în apărarea lui Shakespeare de critica severă şi nedreaptă pe care Eliot şi Wittgenstein i-au făcut-o în secolul XX. Pentru ca argumentul să fie corect înţeles, trebuie să spun câteva lucruri. Steiner scrie de obicei în trei limbi, franceză, engleză şi germană. Citind în original mai multe literaturi, şi-a format o concepţie proprie despre importanţa circulaţiei internaţionale a operelor. Iat-o: „Întreaga mea viaţă, am vrut să joc jocul unui agent dublu sau triplu, căutând să sugerez unei mari limbi şi unei mari literaturi prezenţa necesară a altora".
Las la o parte caracterul discriminator al concepţiei. Cred că ea îşi găseşte o raţiune şi dacă avem în vedere orice limbă, indiferent dacă este sau nu una de circulaţie, şi orice literatură, chiar dacă n-a dat capodopere universal recunoscute. Aici intră în scenă Shakespeare: el ar fi unul dintre cei mai traductibili (şi traduşi, desigur) scriitori din toate timpurile. Cu alte cuvinte, un scriitor fără frontiere. Întrebarea, pusă nu o dată, este, în definitiv, dacă se poate vorbi despre o astfel de literatură fără frontiere. Mai mult decât oricând înainte, frontierele, măcar cele dintre state, sunt caduce în epoca noastră. De ce n-ar avea aceeaşi soartă şi frontierele dintre limbi şi dintre culturi?
O piedică majoră este de natură lingvistică. Nu împărtăşesc părerea celor care socotesc că există limbi mari şi limbi mici. Diferenţa este de circulaţie, nu de valoare. Dar nu trebuie cine ştie ce perspicacitate ca să înţelegem de ce preferinţa editorilor şi a cititorilor se îndreaptă de regulă spre cărţi scrise în limbi de circulaţie. Fie şi pentru motive derizorii câteodată, preferinţa cu pricina este explicabilă.
Traducătorul, dar şi scriitorul
Prima traducere din cehă a unui roman al lui Milan Kundera a fost atât de proastă, încât era cât pe ce să compromită cariera internaţională a unui romancier care va ajunge ulterior să scrie în franceză şi va intra în colecţia Pleiade.
Se consideră, nu fără un anumit temei, că un bun traducător trebuie să fie nativ în limba în care traduce, dacă nu un bilingv. Oare câte limbi se pot bucura de a avea noroc de astfel de traducători? Dar nu e vorba doar de traducători. Sunt scriitori care nu pot fi, pur şi simplu, traduşi. Steiner dă exemplul lui Racine, care n-ar avea nicio şansă în engleză. Aici intervine apărarea lui Shakespeare, la care m-am referit la început: el a avut succes până şi în swahili. Noi, românii, avem ofurile noastre: Caragiale şi Creangă. M-am întrebat cândva de ce un scriitor în idiş precum Bashevis Singer cunoaşte o faimă mondială, deşi este şi literar foarte specific, iar Creangă - nu.
Răspunsul nu mai ţine exclusiv de limbă, ambele idiomatice şi cu mică circulaţie. Dar, în timp ce idişul este limba unui popor (e drept, doar a unor comunităţi locale) cu o istorie cunoscută peste tot în lume, româna este, dacă nu ignorată, considerată neînsemnată. Cu puţine excepţii şi acelea prost exploatate, România a reuşit rareori să-şi „vândă" în lume valorile, altminteri incontestabile.
Orgolii, management, provincialism
Sunt trei aspecte care trebuie menţionate. Unul priveşte orgoliul marilor puteri culturale. Nu e uşor să-l exciţi. Reprobabil, acest orgoliu joacă un rol deloc neglijabil în lipsa de atenţie care se acordă culturilor „mici". În al doilea rând, e vorba de ceea ce se cheamă astăzi management cultural. Nu prea ştim ce e cu el. Editorii cheltuiesc o groază de bani pe traduceri, ies cu ele în afară, dar ecoul de critică sau de librărie e rareori pe măsură. În fine, dincolo de psihologie şi de comerţ, e vorba de literatura însăşi pe care o traducem. Ea nu are totdeauna, et c'est le moins que l'on puisse dire (n. r. - şi acesta e cel mai neînsemnat lucru pe care-l putem spune), acea minimă universalitate a temei care să fie interesantă şi pentru cititorul străin. Un funest aer provincial pluteşte peste destule dintre romanele româneşti actuale. Ne închipuim că tot mapamondul cultural e obligat să ne cunoască realităţile sociale şi morale şi să le aprecieze versiunea ficţională.
Mă întorc la Steiner: comparaţia, prezenţa, cum spune el, care fac ca două literaturi să interfere e, pe cât de firească, mai ales în secolul XXI, pe atât de departe încă de realizare.
"Cu puţine excepţii şi acelea prost exploatate, România a reuşit rareori să-şi „vândă" în lume valorile, altminteri incontestabile."
Se încarcă comentariile...
