Este arta cunoaştere?

José Saramago (1922-2010) a primit Nobelul pentru Literatură în anul 1998

„Manual de pictură şi caligrafie“ este romanul de debut al lui José Saramago, publicat în 1977, pe când autorul avea 55 de ani. Romanul e un eseu ficţionalizat sub forma unor autobiografii alternative care pune problemele reprezentării artei şi accesului la cunoaştere.

Pictorul H. are revelaţia că portretul ar trebui să fie consubstanţial modelului:

„Dacă un individ căruia i se face portretul ar putea, ar şti sau ar vrea să analizeze vâscozitatea păstoasă, informă, a gândurilor şi emoţiilor care-l populează şi, după ce ar analiza, ar găsi cuvintele fireşti care ar face lichide şi clare aceste gânduri şi acţiuni, am afla că, pentru el, acel portret al său e ca şi cum ar fi existat dintotdeauna, un alt el mai fidel decât el, cel de ieri, pentru că acesta nu mai e vizibil, spre deosebire de portret. De aceea nu rareori modelul este preocupat să semene cu portretul, dacă acesta l-a fixat într-un moment în care fiinţa umană e lăudată şi acceptată.

Pictorul trăieşte ca să surprindă acel moment, modelul trăieşte pentru clipa care va fi pilonul personal şi unic al celor două ramuri ale unei eternităţi pe care o străbate la infinit şi pe care, uneori, nebunia umană crede că o poate însemna cu un nod foarte micuţ, e excrescenţă capabilă să zgârie acel deget uriaş cu care timpul şterge toate urmele. Repet că cele mai bune portrete ne dau impresia că au existat dintotdeauna, chiar dacă bunul-simţ îmi spune, aşa cum spune acum, că «Omul cu ochii cenuşii» (Tiziano) e inseparabil de acel Tiziano care l-a pictat într-un moment al vieţii sale personale.

Pentru că, dacă în această clipă în care ne aflăm, ceva face parte din eternitate, acela nu e pictorul, ci tabloul. Prost îi pică însă pictorului, sau, ca să fim mai riguroşi, mai prost îi pică pictorului dacă, atunci când trebuie să picteze un tablou, descoperă că tot ce a pus pe pânză e culoare anarhică şi desen aiurit şi că ansamblul de pete nu reproduce decât o simplă asemănare cu modelul, care-l satisface pe acesta, dar pe pictor nu."

Reprezentare, identitate, cunoaştere

Când primeşte comanda de a face portretul lui S., om de afaceri important, pictorul ezită, pentru prima dată în cariera sa, între a alege să realizeze un portret după toate regulile, tehnic bun, dar convenţional, sau să încerce a surprinde adevărata identitate a modelului, riscând ca portretul să încalce limitele academice ale genului, să nu fie acceptat, mai rău, să scandalizeze prin ceea ce arată. Conştient de mediocritatea artei sale, însă obsedat a descoperi şi înţelege identitatea ascunsă a modelului, de a-l pătrunde şi dezvălui pe „adevăratul S.", pictorul decide să înceapă, în paralel şi în secret, un al doilea portret, realizat în absenţa modelului. În timp ce lucrează la cele două portrete, pictorul începe să ţină un fel de jurnal al acestei încercări.

Ceea ce nu poate pictura, speră că-i va releva arta scrisului. Pictorul eşuează cu al doilea portret, o desfigurare obscură pe care, în cele din urmă, o ascunde sub un strat gros de vopsea neagră, aşa că, neconsolat, continuă să scrie încercând, de data aceasta, să-şi scrie autobiografia, să-şi facă sieşi un portret secund, mai adevărat, singurul adevărat. Relaţia ermetică dintre realitate şi reprezentare se păstrează şi în scris („a scrie la persoana întâi este o înlesnire, dar şi o amputare"), astfel că pictorul încearcă mai multe „exerciţii de autobiografie" sub forma unor cronici şi note de călătorie.

Acest proces de scrieri de sine are drept efect modificarea percepţiei asupra artei. Când va începe să lucreze la portretul unui cuplu, arta lui va intriga chiar înainte de a fi terminată: oamenii resping adevărata lor imagine chiar de la primele contururi. Odată separat de lume din cauza (lipsei) cunoaşterii, acum pictorul e separat datorită cunoaşterii. Acesta este însă doar punctul de pornire, căci arta trebuie să fie o permanentă verificare: „odată găsit ce căutam, prin muncă sau prin noroc, trebuie să continuăm a ridica şi restul de capace... până la ultimul". Arta nu e, de fapt, un act de cunoaştere, ci un proces al cunoaşterii.

Romanul „Manual de pictură şi caligrafie" este, de fapt, un eseu ficţionalizat sub forma unor autobiografii alternative care pune problemele reprezentării artei şi accesului la cunoaştere, a identităţii spiritului creator şi a conversiei discursurilor artistice, deopotrivă iluzorii, ermetice şi proteice. O carte „grea", dar scrisă (şi tradusă) admirabil, cu fraze de o rară frumuseţe şi cu nenumărate momente memorabile, care recomandă din plin întreaga serie de autor dedicată de Polirom scriitorului portughez premiat cu Nobel în 1998.

Info

Manual de pictură şi caligrafie de José Saramago
Traducere: Georgiana Bărbulescu
Editura Polirom, 2010