Eseuri în fărâme
0
Tripticul lui George Banu se constituie într-o meditaţie asupra existenţei şi a condiţiei (teatrale, cu sau fără ghilimele) a omului şi a artistului. Cunoscut teatrolog, emigrat în 1973 în Franţa, Banu este profesor la Sorbonne Nouvelle din Paris şi redactor-şef al revistei „Alternatives théatrales“.
Iată câte o reflecţie, din registre diferite, din fiecare carte a acestui triptic:„Se spune că «lupii tineri» din lumea finanţelor, aşa numiţii «traders», devin de-a dreptul îngrijorători atunci când, obsedaţi de cariera lor, refuză să-şi ia concediu. Şi-au făcut din muncă un drog şi sunt la un pas de un adevărat delir al activităţii non-stop. Nişte anti-Oblomov. Nevroza odihnei s-a transformat până la urmă în dependenţă de muncă. Sursa delincvenţei bursiere."
„Pe Grotowski, insomniac notoriu, neputinţa de a dormi l-a silit să fructifice la maximum noaptea. Mai întâi pentru a lucra; apoi, în perioada cercetărilor parateatrale, pentru unele «expediţii» nocturne, fără busolă şi fără public, în timpul cărora, singur sau împreună cu echipa lui, îşi propunea fie să exploreze un peisaj din care lumina lipsea cu desăvârşire, fie să traverseze o pădure întunecoasă, fie să rătăcească drumul cu bună ştiinţă şi să regăsească mai târziu locul de unde plecase. Există o doză de romantism în acest demers. Acel romantism al «pădurii negre» despre care vorbea Brecht, atât de fascinat de obscuritate în vremea debutului său."
„Puterile totalitare nu numai că nu-şi propun să întreţină memoria, dar se străduiesc să fabrice uitarea. O uitare contrafăcută. Nimic mai detestabil decât uitarea erijată în strategie de stat. Fotografii distruse, statui decapitate, cărţi mutilate, arhive epurate."
Izolări, rătăciri, absenţe
Tripticul lui George Banu este, de fapt, un eseu în fărâme care comunică, uneori până la detaliu, alcătuind deopotrivă o meditaţie asupra existenţei şi a condiţiei (teatrale, cu sau fără ghilimele) a omului/artistului. Grupate în cele trei mari teme care converg în ideea separării şi a distanţei, reflecţiile fragmentare alternează cu aforismele, citatele, comentariile, întâmplările şi anecdotele, unele luate din cărţi, altele din experienţa personală sau din folclorul oral, şi se revendică, în fond, de la tradiţia gânditorilor francezi, de la Pascal la Cioran (ambii des citaţi), mixând metafora cu speculaţia, morala cu paradoxul, artisticul cu religiosul.
Prima parte este, mai degrabă, un elogiu adus odihnei, virtuţilor ei curative deopotrivă biologice şi spirituale, forţei sale de regenerare fizică şi mentală ce o recomandă drept soluţie împotriva alienării induse de o societate care glorifică viteza, efortul susţinut şi prezenţa permanentă („odihna adevărată se înrudeşte cu anarhia", afirmă, la un moment dat, teatrologul). Plasată deasupra divertismentului
pascalian şi a grădinăritului voltairian, odihna, în percepţia lui George Banu, e o formă necesară de asceză personală (tăcere + izolare) care presupune egoism, curaj şi determinare. Odihna este însă doar o întrerupere finită, un interstiţiu, abuzul de odihnă fiind o formă de decadenţă.
Mereu ambivalentă, noaptea aduce odihna, dar şi frica, plăcerea, dar şi pericolul, reveria, dar şi nesiguranţa, iar ca „experienţă a excesului" noaptea oferă revelaţie sau distrugere, excitare sau secret, deşi, uneori, acestea se suprapun în mod dramatic. Incursiunea lui George Banu prin pictura europeană, prin literatură şi, mai ales, prin teatru adaugă nuanţe şi oferă nenumărate sugestii de interpretare. Teatrologul insistă asupra a ceea ce s-ar putea numi perspectiva politică a nopţii ca moment suprem de vulnerabilitate („Teroarea e strâns legată de instrumentalizarea poliţienească a nopţii").
O anume ambivalenţă este întreţinută şi în ceea ce priveşte uitarea, deopotrivă o formă involuntară de protecţie, de terapie, condiţie şi soluţie a odihnei şi a unei libertăţi psiho-emoţionale, dar şi sursă constantă de nesiguranţă, vulnerabilitate şi dezordine sau, mai rău, semnul abandonului ori al degradării şi al declinului mental. Ca act subconştient de refuz şi/sau sancţiune, dar şi ca accident sau constrângere, „uitarea rămâne solitară", un proces individual şi netransmisibil, nominal, izolant & izolator, spre deosebire de caracterul mereu comunitar, multiplicator şi generativ, al memoriei care (se) transferă.
Panseurile şi comentariile lui George Banu formează, în ciuda unor inerente redundanţe, preţiozităţi şi banalităţi („uitarea e virusul care atacă memoria"), un triptic plin de nuanţe şi de momente de inspiraţie a cărui lectură oferă, prin sugestii şi formulări, destule momente de încântare reflexivă. Uneori şi umor: „Pescarul este un yoghin nedeclarat".
Info
George Banu,Trilogia îndepărtării: Odihna, Noaptea, Uitarea
Traducere de Ileana Littera şi Anca Măniuţiu
Editura Cartea
Românească, 2010
Se încarcă comentariile...
