Eliade kitsch

A cincea carte de proză a Doinei Ruşti este un volum de povestiri bucureştene care copiază literatura fantastică a autorului nuvelei „Pe strada Mântuleasa“. O bună parte din „recuzita” literaturii eliadeşti se află în volumul „Cămaşa în carouri”, dar ideea de fantastic a Doinei Ruşti este una comodă, lipsită de imaginaţie, tocită.

Tânăra Lori îmbracă cămaşa vărului recent dispărut şi simte că ceva e în neregulă cu moartea lui prematură:„Nici măcar nu mai apucase să vorbească în luna aia cu el, poate că nu-l văzuse de săptămâni bune, când sunase telefonul şi cineva îi spusese că Iulică a murit.

Amintirea aceasta, aerul închis ori veninul fantomelor care mişunau prin casă coborâră asupra ei o nelinişte prăfoasă... Îi era frică. Se simţea acoperită de cohorte viermuitoare, iar un glas venit de sub pământ o fulgeră în mijlocul frunţii. Avea senzaţia că fiorul lănţos care o înfăşurase se desfăcea cu lentoare dintre carourile cămăşii, aşa cum ies aburii fierbinţi din rufele proaspăt spălate şi scoase apoi în gerul iernii.

Era o emanaţie subţire şi otrăvită care creştea din ţesătură, înfăşurând-o într-o teroare ceţoasă. Cămaşa era îmbibată în spaime, nelinişti şi o tristeţe zăbrelită în carourile ei. Lori îşi scoase la iuţeală cămaşa, mai mult ca să-şi verifice intu­iţiile, şi imediat se simţi uşurată. Dar, privind, spre pânza zbârcită între degete, avu impresia că în liniile încrucişate, pe canalele roşii, gri şi albe, circulau în continuare curenţii groazei.

Nu se putea abţine. Avea nevoie să mai verifice o dată. Îmbrăcă din nou cămaşa, cu gesturi lente, lăsându-se copleşită de valul amar ce urca din pânza moale şi invadată de fumul greu al depresiei. Erau gândurile vărului ei, un sentiment trăit, o nefericire mărăcinoasă care poate că urcase în ultimele clipe din sufletul lui Iulică ori din smoala morţii..."

Literatură faketastică

Personajele celor unsprezece povestiri migrează dintr‑un text în altul, dintr-un corp în altul, dintr-un secol în altul. Metempsihoză, anamneză, hierofanie, coincidentia oppositorum - o bună parte din „recuzita" literaturii eliadeşti se află aici, dar ideea de fantastic a Doinei Ruşti este una comodă, lipsită de imaginaţie, tocită. Un tip intră în baie şi imediat păşeşte pe un trotuar. O fată iese în Bulevardul Dacia şi se trezeşte în plin secol XVIII. O puştoaică îmbătrâneşte cu câteva zeci de ani într-o singură după-amiază.

Cum se realizează însă aceste „treceri"? Brusc, strident, fără mister, cu personajele coerente şi perfect conştiente de ce li se întâmplă. Hierofaniile, care ar trebui să fie discrete şi echivoce, se produc ca într-un film de serie B, explicit şi facil. Nimic nu e subtil în prozele Doinei Ruşti, nimic nu e ambiguu, nimic nu e, de fapt, neliniştitor şi perturbator în aceste presupuse irumperi ale sacrului în profan care au loc pe Calea Moşilor, pe străzile Batiştei sau J.L. Calderon, adică în relativă apropiere de Mântuleasa.

Doina Ruşti nu ţine să traseze harta unui Bucureşti literar personal, ci copiază unul gata semnificat. În volumul de faţă nu există, de fapt, decât teme, motive şi simboluri reproduse grosolan, fără variaţii semnificative şi, în general, fără talent literar. Fantasticul pe care scriitoarea ni-l pune cu forţa sub ochi este, de fapt, doar copia unor situaţii presupus stranii, dar frizând penibilul, cu un substrat filosofic strident şi neautentic, pentru că e reciclat: kitsch-ul e camuflat în sacru, iar sacrul e simulat în profan.

Senzaţia de déjà-vu pe care o ai citind povestirile este singurul (meta)efect al acestui faketastic. O calitate însă tot au compunerile după Eliade ale Doinei Ruşti: sunt atât de schematice şi de explicite, încât profesorii de literatură le pot preda elevilor câteva procedee ale literaturii fantastice fără teama că nu vor fi înţelese.