De la Rabelais la McLuhan

Am început prin a citi la întâmplare, mai târziu, fiind student la Filologie, am ajuns să citesc „profesional“, apoi, ca profesor, din obligaţie didactică. Prima carte care m-a marcat a fost o ediţie din „Gargantua & Pantagruel“ de François Rabelais, „repovestită pentru copii“ de Romulus Vulpescu şi ilustrată de Val Munteanu.

Prima carte citită se numea „Basme sârbo-croate". Era o antologie apărută pe la mijlocul anilor '60 din care, ajutat de sora mea mai mare, am început să citesc, cam înainte să împlinesc 6 ani, bucăţile scurte, mai mici de o pagină: de fapt, nişte snoave (unele cu Nastratin Hogea) şi alte povestioare cu tâlc. Apoi am trecut la colecţia „Traista cu poveşti" (fiecare cărţulie costa 2 lei şi cuprindea o poveste sau două). Aşa că până să încep şcoala (la 7 ani, că aşa era pe vremea mea) nu numai că ştiam să citesc bine, dar aveam şi o oarecare „bibliografie" la bază.

Cât despre cartea care m-a marcat, „Gargantua & Pantagruel", de François Rabelais, apărută la Editura Ion Creangă şi tipărită la „Arta Grafică" din Sibiu, în cea mai bună şi mai „artistică" tipografie din perioada comunistă, am citit-o prima dată pe la 9-10 ani şi am recitit-o apoi de vreo cinci ori.Bineînţeles, eram fascinat de aventurile celor doi uriaşi, mă prăpădeam de râs când citeam că Panurge „rostogolea câte-o tărăboanţă" în faţa gărzilor şi punea purici pe hainele duducuţelor frumos îmbrăcate, îmi era tare simpatic Fratele Ioan - călugărul-viteaz-şi-mare-băutor - dar mult mai târziu, când am învăţat la facultate despre Renaştere, am priceput eu „ce voia să spună autorul".

Cititul gospodăreşte

În copilărie am avut acces doar la „poveste", la „aventuri", la stratul de suprafaţă al semnificaţiei. Dar am învăţat câte ceva şi despre obiectul-carte: tipărit extraordinar (cu litere negre şi roşii), cu glosar şi colofon, cu vignete de mai multe feluri şi cu ilustraţii cuceritoare, volumul cu pricina mi-a rămas un fel de reper fundamental, de „carte-model", până când, adult fiind, am învăţat teoria şi practica alcătuirii unei cărţi şi a unei ediţii.

De atunci încoace, nu ştiu dacă mai pot spune despre o anume carte că „m-a marcat" la fel de puternic, pentru că sunt, în general, nehotărât şi de câte ori mi se cere să-mi declar o preferinţă (artistul, actorul, cântecul, compozitorul etc. „preferat") îmi vin în minte cel puţin zece nume şi sunt incapabil să aleg. Dar îmi amintesc intens de unele lecturi care au fost mai importante decât altele.

În liceu eram pasionat de teatru, aşa că am nimerit peste „Istoria universală a teatrului" de Ion Zamfirescu şi, pornind de la ea, am început să citesc tot ce găseam în materie de teatru universal la Biblioteca Judeţeană din Ploieşti - la rând, gospodăreşte, de la commedia dell'arte, Shakespeare şi Molière până la Cehov, Tennessee Williams şi Harold Pinter. Tot atunci, marii prozatori: Kafka, Dostoievski şi „Ciuma" lui Camus mi-au plăcut enorm. Apoi Márquez şi Proust. Mă-nnebuneam, la 17 ani, după John Dos Passos. Eram „fan" Camil Petrescu (şi îi descopeream cu plăcere pe moderni, în general), dar nu-mi displăcea nici molcomeala paginilor sadoveniene. Şi am făcut, între 15 şi 20 de ani, o infuzie masivă de poeţi (la nimereală, tot ce-mi cădea în mână, în cărţi şi reviste), din care am rămas cu Arghezi, Bacovia, Tagore, beat generation, avangardişti, Daniel Turcea.

Devenind student la Filologie, am început să citesc „profesional", apoi, ca profesor, din obligaţie didactică. M-au ajutat să înţeleg mai bine fenomenul literar românesc „Originile romantismului românesc" de Paul Cornea, „Tradiţie şi modernitate în deceniul al treilea" de Z. Ornea şi „Arca lui Noe" de Nicolae Manolescu. Iar dacă mi-am deschis mintea către universul mass-media, îi sunt dator în primul rând lui McLuhan (tot la el mă întorc, oricâtă bibliografie „obligatorie" am înghiţit între timp).

În tot acest timp, am citit şi recitit Caragiale. Şi dacă mi-ar da cineva un concediu lung şi plătit, aş reciti mai întâi Homer, Dante, Shakespeare, Tolstoi, Thomas Mann şi Jules Verne. Iar la micul dejun, ca să-mi meargă bine toată ziua, câte o parodie de-a lui Topîrceanu şi un text din publicistica lui Caragiale. Cam amestecat, nu? Aşa-i literatura.

" Dacă mi-ar da cineva un concediu lung şi plătit, aş reciti mai întâi Homer, Dante, Shakespeare, Tolstoi, Thomas Mann şi Jules Verne."

CV

- Mircea Vasilescu, eseist, critic şi istoric literar şi jurnalist, s-a născut la 19 iulie 1960, la Ploieşti. A absolvit în 1984 Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti.

- Între ianuarie 1994 şi iunie 1997 a fost lector de limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza" din Roma.

- Din decembrie 2007 până în octombrie 2010 a condus Catedra de Istoria Literaturii Române de la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde este în prezent conferenţiar.

- Între septembrie 1997 şi octombrie 1998 a fost redactor-şef la Editura Fundaţiei Culturale Române.

- Începând din ianuarie 1993, a fost redactor-şef adjunct, apoi corespondent de la Roma al revistei „Dilema", în cele din urmă redactor-şef al acesteia.

- În prezent, este redactor-şef la revistele „Dilema Veche" şi „Dilemateca".

- A publicat volumele: „Mass comedia. Situaţii şi moravuri ale presei de tranziţie" (2001), „Iubite cetitoriule. Lectură, public şi comunicare în cultura română veche" (2001), „Europa dumitale. Dus-întors între noi şi ei" (2007).

Top 10 cărţi care m-au marcat

1. Gargantua & Pantagruel de François Rabelais: „Am citit-o prima dată pe la 9-10 ani şi am recitit-o apoi de vreo cinci ori."
2. Teatrul şi publicistica lui I. L. Caragiale
3. Regele Lear de William Shakespeare
4. Procesul de Franz Kafka
5. Un veacde singurătate de Gabriel García Márquez
6. Roşu şi negru de Stendhal
7. Ciuma de Albert Camus
8. Cuvinte potrivite şi Flori de mucigai de Tudor Arghezi
9. Understanding Media de Marshall McLuhan
10. Război şi pace de Lev Tolstoi

Top 5 autori preferaţi

1.    William Shakespeare (1564-1616)
2.    I. L. Caragiale  (1852-1912)
3.    Stendhal (1783-1842)
4.    Tudor Arghezi (1880-1967)
5.    Franz Kafka (1883-1924)