Cum se face o beţie

Johnny Răducanu s-a îmbătat prima dată la 22 de ani, într-un turneu cu Maria Tănase

Nouăsprezece scriitori din trei generaţii diferite îşi povestesc prima experienţă bahică. Volumul colectiv „Prima mea beţie” deschide colecţia „Prima dată” coordonată de Laura Albulescu, la Editura ART.

Îşi povesteşte Johnny Răducanu prima lui beţie: „După război, Coana Maria Tănase avea trupa ei în care mă adoptase şi pe mine. Făceam turnee prin toată ţara, dar printre primele spectacole împreună am avut unul într-o comună de pe lângă Bucureşti, Leordeni.

Singurul birt din tot oraşul era în gară. Acolo m-am îmbătat prima dată. Formidabilă chestie! Băusem un lichior de anason care se numea «Adio mamă!» sau «Te-am văzut printre morminte» - prima băutură consacrată de comunişti. Era un lichior verde-verde, un dezastru.

Era cald, pe atunci nu aveai bere la îndemână ca să-ţi stingi setea. Aşa că am completat cu rom Jamaica. Le-am combinat până când mi-am ieşit din minţi. Eram în gară şi trebuia să plecăm, dar nu m-am putut urni din loc. Am intrat într-un fel de comă relativ suportabilă. Coana Maria mă legase la cap cu o eşarfă albă de mătase, pe care o udase într-o fântână, şi m-a întins pe o bancă. L-a chemat pe şeful gării şi i-a spus: «Bă, ai grijă de ăla, că ţin tare mult la el. Mâine mi-l trimiţi pachet!»

Apoi m-a lăsat dormind pe bancă. A doua zi am fost expediat cu trenul la Bucureşti. Nu pot să spun că mă resimţeam foarte tare, doar că plângeam întruna. Aveam vreo 22 de ani, eram student şi mă făcusem de ruşine faţă de coana Maria."

Alcooluri textuale

„La urma urmelor, cu o «primă beţie» suntem cu toţii datori", postulează încă de la început coordonatorul cărţii, iar textele confirmă dimensiunea de ritual de iniţiere a primei beţii (cu doza de ridicol asumată).

Textele sunt, în general, hibride din punct de vedere biografic şi, inevitabil, inegale. Unii încearcă rememorări cât mai fidele, alţii ficţionalizează, iar alţii teoretizează. Există însă texte remarcabile pentru fiecare din aceste abordări; după unele
s-ar putea face scurtmetraje, altele, mai puţin adecvate ideii cărţii, ar putea deveni totuşi eseuri cât se poate de docte (vezi Bogdan Ghiu şi Augustin Ioan).

Scrise la persoana întâi, cele mai multe texte bat înspre sau sunt de-a dreptul literatură (umoristică). Texte explicit literare semnează Şerban Foarţă, autorul unui poem; Iulian Tănase, care compune un text satiric despre o ţară, Beţivania, unde cei care conduc nebăuţi „riscă închisoarea sau luni întregi de băut în folosul comunităţii"; Daniel Vighi, care face un colaj textual decupând dintr-un viitor roman câteva beţii rock al căror personaj e Jimi Hendrix, şi Robert Şerban, autorul unui savuros dialog peltic dintre un soldat beat şi propriile-i picioare.

Alte texte, vădit biografice, merită citite ca bucăţi de proză. V. Leac (de)scrie cea mai decadentă beţie din carte, un maraton alcoolic în centrul căruia se află un personaj îmbrăcat într-un parpalac ultracolorat, cărând o colivie goală, ce dă buzna la o petrecere de ţigani.

O schiţă plină de umor în care un liceean tocilar ajunge să dea meditaţii la franceză într-un club de noapte scrie Matei Martin; Constantin Vică povesteşte o beţie de la un concurs de poezie (textul lui având şi vagi accente de statement politic: „romul e proletar; când beau rom lupt pentru pace"); tot în mediul şcolar/academic (comunist) fiind plasată şi povestirea lui Gabriel H. Decuble, în care un profesor de lingvistică alege doi studenţi, în chiar prima zi de cursuri, şi-i ia cu el la o băută de-o zi plină de peripeţii, unele dramatice.

Matei Pleşu realizează, cu multă autoironie şi un simţ al grotescului bine temperat, o serie de schiţe ca o contribuţie la o posibilă tipologie a beţiei: isterică, pripită, subită, pasivă, coridă, abulică, ludică... Tot el formulează memorabil ceea ce am putea numi dilema mahmurelii: „Sunt omul treaz care a fost, ca prin vis, beat sau un beţiv care visează că e treaz?". Cele mai bune povestiri din acest volum le scriu Silviu Dancu şi Florin Iaru, pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Aşa cum vă recomand să citiţi cu atenţie şi textul - situat între stilistica estetizant-barochistă şi reflecţia cu intenţii taxinomice - scris de Radu Vancu, probabil cel mai competent (fost) băutor dintre scriitori, un adevărat prinţ al alcoolurilor lirice. O colecţie (în care a apărut deja şi volumul „Primii mei blugi") de urmărit!