Adevarul.ro

În memoria criticului de teatru Magdalena Boiangiu, care s-a stins din viaţă la 29 iunie. Stéphane Audeguy adună aproape două sute de însemnări despre moartea unor persoane celebre: artişti, scriitori, filosofi, savanţi, oameni de stat, exploratori sau sfinţi.

Iată câteva morţi alese aproape la întâmplare:

„Tennessee Williams, autor dramatic - Deschizând în 25 noiembrie 1983 un tub cu medicamente cu dinţii, Tennessee Williams  a murit sufocat de dop. Paul Cézanne, pictor - Pe 15 octombrie 1906, Paul Cézanne s-a încăpăţânat să picteze în plin câmp, pe vijelie. Faptul i-a cauzat moartea în săptămâna viitoare.

Democrit, filosof - Simţind că i se apropie moartea, Democrit şi-a dat seama că decesul său avea să coincidă cu anumite sărbători religioase.

Ca să nu deranjeze pe nimeni, şi-a întârziat cu trei zile trecerea în nefiinţă, mirosind aroma unor chifle proaspete, abia scoase din cuptor. Isadora Duncan, dansatoare - Cu marginea eşarfei ei roşii prinsă în roata decapotabilei Bugatti 37 în care se plimba, Isidora Duncan a murit pe Promenade des Anglais, la Nisa, în 14 septembrie 1927.

Albert Einstein, fizician - A pronunţat câteva cuvinte în germană chiar înainte de a muri, dar infirmiera care era de gardă la spitalul din Princeton nu cunoştea această limbă şi n-a putut să le repete.

Louis Pasteur, medic – în 1892, are şaptezeci de ani şi îşi injectează cu regularitate testiculină, un preparat pe bază de testicule de taur tocate, în care a crezut până la moarte; aceasta nu a întârziat deloc să vină însă. Gustave Flaubert, scriitor – Groparii săpaseră o groapă de mărime normală: sicriul lui Flau-bert nu intra în ea fiindcă era prea lung; ba chiar, mai rău, s-a înţepenit. Cortegiul s-a împrăştiat fără să fi fost posibilă înhumarea.

Elvis Presley, cântăreţ - A declarat că dacă ar exista un mijloc prin care să facă asta, ar relua legătura cu noi după moartea sa. De atunci încoace, nimic.”

Post-epitafuri

Acest „mic tratat de morţi celebre” este o suită impresionantă de însemnări laconice care scot în evidenţă nu doar împrejurările morţilor, dar mai ales gesturile, atitudinile, uneori ultimele cuvinte sau dorinţe ale protagoniştilor. Însemnările devin, astfel, nişte anecdote, nişte pilule de umor negru care surprind, de la caz la caz, absurditatea, ororile, penibilul sau delicateţea sfârşitului. Indiferent dacă este o experienţă publică sau intimă, moartea este întotdeauna un spectacol, cel mai adesea derizoriu, uneori indecent, alteori grotesc sau doar nedrept, prea puţin spectaculos în afara unor detalii înfiorătoare.

Oamenii mor singuri, uneori împăcaţi, alteori inconştienţi. Se moare oricum, se moare demn sau umilitor, se moare delicat, comic sau de-a dreptul ridicol, se moare prematur sau în chinuri, se moare accidental sau anunţat, lent şi subit sau de-a lungul întregii vieţi.

Morţile nu seamănă între ele, dar, dincolo de implacabilitate, mai au ceva în comun: lipsa unui minim protocol, a unor „maniere” ale trecerii. Căci, deşi e o colecţie de „morţi celebre”, această colecţie de post-epitafuri ne arată, o dată în plus, că moartea survine, de fapt, în deplin anonimat, fără identitate, indiferent de rang, educaţie, convingeri sau faimă, nu face concesii etice sau estetice, nu permite corijări. Moartea are ultimul cuvânt, dar are ea şi (alt)ceva de spus? În afara deşertăciunii, adică.

Micul tratat de morţi celebre alcătuit de Stéphane Audeguy „spre aducere-aminte” este o carte-omagiu adusă unor personalităţi care au însemnat ceva în istoria omenirii prin viaţa lor. Moartea are doar câteva rânduri.