Copilării din comunism

Cartea lui Florin Lăzărescu este un puzzle al vârstei copilăriei.Scurtmetrajul lui Radu Jude, „Lampa cu căciulă”, a câştigat în 2006 peste treizeci de premii la festivalurile internaţionale, iar acum povestirea pe care Florin Lăzărescu o transformase în scenariu dă titlul unui volum.

Nea Mihai este bătrânul îngrijitor al unui iaz pe care-l păzeşte de braconieri călare pe o motocicletă şi care, în singurătatea lui, se întreţine cu un crap botezat Iliuţă:

„Miracolul a fost şi mai mare atunci când, aflat în vizită de lucru în judeţ, însuşi tovarăşul Nicolae Ceauşescu a ţinut să oficieze darea în folosinţă a iazului. Cu o zi înainte de acest mare eveniment (a cărui veste a făcut iute ocolul împrejurimilor), au apărut mai mulţi oameni de la Centru.

Au umplut iazul cu peşte (numai crapi de la două kilograme în sus, aduşi din crescătorii), au construit un debarcader, au amplasat o tribună pe el, au montat staţii de amplificare şi microfoane, au plantat pomi în jurul apei, apoi s-au răspândit în satele din zonă să instruiască oamenii. «- Tovarăşe Mihail - i-a spus doctorul, în timp ce-l vaccina -, mare noroc pe capul dumitale. Să vină chiar tovarăşul Ceauşescu aici nu mi-am putut imagina. Sunt clipe pe care le poţi trăi doar o dată în viaţă. Să fii mândru de asta şi să nu precupeţeşti niciun efort de a fi pe măsura aşteptărilor.»

Nea Mihai era mut de uimire şi nici lui nu-i venea să creadă într-o asemenea minune: să dea mâna cu însuşi tovarăşul Ceauşescu. La opt dimineaţa, malul iazului şi dealurile din împrejurimi erau înţesate de oameni care scandau frenetic: «Ceauşescu şi poporul,/ Ţărănimea, viitorul!». La nouă fără un sfert, s-a auzit fâlfâitul elicei de la elicopterul prezidenţial. Acesta a făcut câteva rotocoale pe deasupra mulţimii, smulgând din rădăcini pomii abia plantaţi cu o zi înainte. Imediat, cei de la forţele de ordine le-au indicat oamenilor din faţă să ţină, drept, câte un pom în mână. La coborîrea din elicopter, tovarăşul

Ceauşescu a fost întâmpinat, cu urale, de nevasta primarului, îmbrăcată în straie naţionale. Tovarăşul şi tovarăşa s-au urcat la tribuna de pe debarcader, făcând fericiţi cu mâna spre mulţime. S-a scandat din nou. Tovarăşul Ceauşescu şi-a scos nişte foi de hârtie şi s-a îndreptat spre microfon: «Dragi tovarăşi şi pretini, (Uraaaaaaa! Uraaaaaa! Uraaaaaaa!)...»” („Nea Mihai şi tovarăşul Dumnezeu”)

Comicul inocenţei

Majoritatea povestirilor sunt la persoana întâi, poveşti de familie sau întâmplări din copilăria de la ţară a naratorului. Protagonist este acelaşi băieţel simpatic nenumit, care migrează dintr-o proză în alta, jucându-şi inocenţa în tot felul de secvenţe, întâmplări şi istorii variate din lumea copiilor care, când nu îşi examinează curioşi cocoşeii şi păsăricile, găsesc un obuz de tanc rămas neexplodat pe care se apucă să-l lustruiască cu un pietroi. În lumea săracă şi simplă de la ţară, cu oameni, vorbe şi gesturi din alte vremuri, involuntar amuzantă, stârnind deopotrivă simpatie, duioşie şi compasiune, în această lume plină de istorii curioase, copiii găsesc mereu motive pentru a se minuna şi a-şi pune întrebări.

Băieţelul din povestirile lui Florin Lăzărescu (dar, mai ales din „Maimuţa”) este mai degrabă un copil solitar, se joacă uneori în propria imaginaţie, atunci când nu inventează jocuri prostuţe sau jucării precare, este iscoditor şi sensibil, descoperă şi gândeşte lumea în felul lui, însingurat de seriozitatea celor mari pe care nu-i înţelege şi care, uneori, îl contrariază şi chiar îl supără. Volumul lui Florin Lăzărescu este un puzzle al vârstei copilăriei în care naivitatea şi curiozitatea, cruzimea şi comicul copiilor contrastează cu oboseala trecutului care-i apasă pe cei bătrâni. Umorul şi nostalgia merg mână în mână, aşa cum preistoricul televizor cu lămpi căruia îi ia două minute să se aprindă este acum comic, dar stârneşte şi nostalgii.

Personajele Nana Lenţa (din cea mai cinematografică proză, „Titanicul”) şi Nea Mihai, din proza deja citată, sunt memorabile şi stau alături de cele mai reuşite personaje de la ţară din prozele unor Lucian Dan Teodorovici şi Sorin Stoica (cu umorul căruia şi cu a cărui ştiinţă a dialogului are multe în comun).

Din păcate, cu excepţia ultimelor patru povestiri din volum – de departe, cele mai bune -, Florin Lăzărescu sacrifică deseori atmosfera, incursiunile colaterale şi textura epică, interesat fiind mai mult de anecdota povestirii. Din acest punct de vedere, Florin Lăzărescu este un povestitor pe cât de bun, pe atât de risipitor.