Comunism, sfârşit de lume!

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Peste o sută de povestiri autonome (microficţiuni independente, dar corespondente) însumează romanul Medgidiei anilor `40. După ce a debutat ca prozator în celebrul volum colectiv „Desant 83“, Cristian Teodorescu (n. 1954) îşi face comeback-ul cu al patrulea volum de proză din carieră şi cel mai bun de până acum.

Iată momentul în care în Medgidia intră soldaţii Armatei Roşii:„Vestea că vin ruşii a fost mai îngrozitoare decât apariţia lor în oraş. Trimişii Antihristului jefuiseră şi violaseră pe drumul lor prin Moldova, ca într-o ţară ocupată. Prin oraşe se mai abţineau ruşii, dar la ţară, unde nu-i vedea nimeni, se zicea că făceau prăpăd. Dacă apucau să se îmbete, violau şi vacile din grajduri, înainte de a le pune la fript. Nu scăpau de ei nici babele uitate de Dumnezeu. Armata română nu îndrăznea să le facă nimic noilor aliaţi. Nici nu mai avea cu cine: trupele fuseseră trimise să-i urmărească pe germani, pentru a-şi dovedi fidelitatea faţă de Naţiunile Unite.

Jandarmii de prin sate primiseră consemn să nu-i provoace pe ruşi. Unii se împuşcaseră de ruşine. Cei care încercaseră să păstreze ordinea, în pofida consemnului, fuseseră ucişi pe loc de soldaţii Armatei Roşii. În Bucureşti, ruşilor li se organizase o primire fastuoasă, ca eliberatori, şi se spunea că Mareşalul Antonescu ajunsese pe mâna lor, cadou din partea autorităţilor române. Un prim tren militar rusesc, tras de două locomotive, a trecut prin gară spre Constanţa fără să se oprească. Din cel de-al doilea s-au dat jos noii aliaţi. Nebărbieriţi, murdari de pe drum şi înfometaţi, au invadat oraşul. Se pişau pe unde nimereau şi cereau hleba peste garduri. Au golit prăvăliile cu rublele lor roşii şi la bordelul din deal se aşezaseră la coadă. Erau atât de mulţi, încât fetele nu făceau faţă, chiar dacă mai primeau şi câte doi deodată în camerele lor.”

Microficţiuni istorice

Cele peste o sută de povestiri autonome (microficţiuni independente, dar corespondente) însumează, de fapt, romanul Medgidiei anilor `40, un orăşel de provincie unde mersul istoriei se reflectă în istoriile individuale ale locuitorilor săi: fiecare personaj, conflict, relaţie, întâmplare va fi prinsă în câte o povestire ca într-un clasor al destinelor, al politicii şi al moravurilor epocii. În centrul celor câtorva personaje principale se află Fănică Theodorescu.

Fost brutar la ţară, câştigă licitaţia pentru restaurantul gării din Medgidia pe care îl pune pe picioare cu ajutorul connaisseur-ului Ionică, fost chelner pe transatlanticul Queen Mary şi în Orient Express. Restaurantul lui Fănică devine nu doar locul de întâlnire al notabilităţilor oraşului - judecătorul, maiorul Scipion şi angrosistul Haikis fiind celelalte personaje importante ale cărţii -, dar şi sediul Comitetului de criză al oraşului ce monitorizează şi dezbate mersul războiului. Restaurantul lui Fănică este locul în care, practic, se desfăşoară istoria: legionarii îi sparg geamurile, România intră în război alături de nemţi, apoi, ruşii ocupă oraşul pentru ca, în cele din urmă, comuniştii să fure alegerile şi să-i confişte afacerea.

În aceşti şapte ani, personajele cărţii/Medgidiei (notabili, negustori, meşteşugari, oameni de rând, prostituate) sunt ucise de legionari, se căsătoresc, pleacă pe front, pleacă din ţară, se sinucid sau dispar, îşi pierd afacerile, sunt închişi de ruşi sau lăsaţi pe drumuri de comunişti într-un decor dobrogean ce reproduce fidel imaginea României acelor ani. Luptele politice, micile afaceri, pasiunile şi poveştile de amor, problemele şi dramele interioare, secretele şi slăbiciunile a câteva zeci de personaje multietnice (ţigani, greci, evrei, turci, bulgari) dau cărţii un aspect de frescă şi conturează o lume ce se zbate, între speranţe şi temeri, până la ultimele suflări. Capitolele finale care consemnează, odată cu venirea comuniştilor la putere, dispariţia/moartea personajelor principale şi, totodată, a vechii Medgidii sunt de o tristeţe copleşitoare.

Arta de prozator realist a lui Cristian Teodorescu atinge în această carte rafinamentul suprem. Miza docu-ficţională, construcţia narativă inedită şi stilistica impecabilă (economia de mijloace cu care sunt scrise aceste proze este perfectă) fac din „Medgidia, oraşul de apoi“ cea mai bună carte de până acum a lui Cristian Teodorescu şi, la concurenţă cu „Cartea şoaptelor“ a lui Varujan Vosganian, cel mai bun volum de proză al anului.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite