Cimitirul industrial

„Scotch“, de Ioana Bradea, este un poem descriptiv în proză al cărui suprapersonaj este un ansamblu de foste fabrici, toate bântuite de spectrele proletariatului. Ioana Bradea a reuşit cu romanul ei de debut, „Băgău“ (2004), să aibă o receptare entuziastă la unison şi să intre pe „lista“ celor mai promiţători tineri scriitori.

Dispunerea fragmentată şi cumva ritmată a frazelor, altfel descriptive până la monotonie, sugerează lirismul unui peisaj industrial dezafectat:
„Dincolo de sticla cenuşie se întrevăd lejer tot soiul de maşini şi unelte. Înţepenite sau acoperite cu praf vâscos. Din faţa lor, cu ochi decoloraţi şi nas turtit, se uită pe geam peretele de BCA. Cărămizile albe i s-au încrucişat în strofe mici şi murdare.

Poate acum treizeci de ani, poemul neterminat adăpostea un grup sanitar. O magazie. Un vestiar pe care nimeni nu s-a mai obosit să-l zugrăvească... Nici măcar nu i-au tapetat tenul cu un strat de ciment. Dar i-au lipit un neg pe faţă. O chestie rotundă cu zimţi. Un utilaj necunoscut. Au uitat de geamuri şi câteva autocolante cu lozinci pentru muncitorii de demult. Deasupra tuturor, din tavan rânjesc şiruri nesfârşite de dinţi ciobiţi. Neoanele.

Îngălbenite, cu smalţul împuşcat şi gingiile spânzurate-n gol. Din cauza lor au început să se carieze şi geamurile faţadei, unul câte unul. Furtunile au smuls deja fâşii din tencuiala exterioară. A rămas hala industrială cu pieptul dezgolit. Cu structura de metal izbucnită afară din ciment, afişată indecent şi greţos: pe alocuri, ies la iveală cărămizile sângerii. Ţeava cea lungă care coboară cu ploaia de pe acoperiş a fost furată pe bucăţi. N-au reuşit să ajungă la fragmentele dintre etaje. Le-au lăsat în plata Domnului, spânzurate strâmb în câte-o centură. Cineva a încercat totuşi să le scoată din ţâţâni. Dar n-a reuşit...".

Un poem al dezolării

„Scotch" este, de fapt, un poem descriptiv în proză al cărui suprapersonaj este un complex industrial dintr-un orăşel de provincie alcătuit din (foste) uzine şi fabrici, ateliere şi depozite dezafectate, parţial nefuncţionale sau falimentare, rămase fără materie primă sau fără comenzi, toate bântuite de spectrele proletariatului de altădată: muncitori sau maiştri care mai mult fură decât produc şi a căror viaţă mizeră este dusă între hale şi ateliere, printre utilaje uzate moral, dughenele unde se vinde alcool ieftin şi căminul de nefamilişti.

Nimic mai dezolant decât aceste cadre cu peisaj postapocaliptic-industrial plin de rugină, ca într-un documentar în sepia despre ruinele uzinelor de altădată: pereţi igrasioşi şi hale mizerabile, schelete metalice, conducte, macarale, maşinării şi utilaje compromise, geamuri sparte, ziduri dărâmate, cărămizi, fiare şi peturi...

La nivel simbolic, acest complex dezafectat este România postcomunistă, un fel de cimitir industrial acum prădat constant de hoţi, dar care odată făcuse parte din „opera construcţiei socialiste". În acest tablou postindustrial dezolant şi întunecat, amintirea morţii unui ţăran pare sugestia unei crime sociale, a unui păcat originar. Căci toate uzinele şi fabricile au putut fi construite numai cu sacrificiul emancipării forţate a ţăranilor şi, implicit, cu dispariţia lumii rurale, a satelor care au fost „desfiinţate".

În tot acest spaţiu al damnării industriale există însă premisele unei posibile poveşti de dragoste (ratate însă) între secretara directorului, o fată volubilă şi curioasă care hoinăreşte şi „contemplă în toată splendoarea spaţiul halucinant din jur", şi inginerul-şef al uneia dintre secţiile Fabricii de Aliaje, un tip blazat, timid, îngropat de zece ani în cimitirul fabricii.

„Scotch" este un poem de atmosferă postindustrială apăsător şi întunecat, îndrăzneţ ca formulă, dar destul de monoton prin redundanţa sa descriptivă altfel asumată (imaginile-cadru ale distrugerii sunt „lipite" unele de altele - de unde, poate, şi titlul cărţii), fără momente stilistice memorabile şi fără vreo complexitate narativă. O plimbare pe role într-un limb industrial. Sincer, m-aş fi aşteptat, totuşi, la mai mult.