Cea mai misterioasă crimă

Cea mai misterioasă crimă

Povestirea lui Akutagawa seamănă cu o demonstraţie de logică aplicată unei intrigi numai bune de ţinut ascultătorul cu sufletul la gură. „Rashomon” şi „Într-un bunghet de pădure”, cele două celebre povestiri ale maestrului prozei scurte japoneze incluse pe acest audio-book, au stat la baza filmului lui Akira Kurosawa.

Sinucis în 1927, la numai 35 de ani, Akutagawa a imaginat în povestirea „Într-un bunghet de pădure” cea mai misterioasă crimă din istoria literaturii. Intriga e aşa: un samurai şi soţia lui întâlnesc pe un drum din pădure un tâlhar, iar samuraiul este găsit ucis câteva zile mai târziu.

Povestirea este, de fapt, ancheta comisarului care are în faţă declaraţiile celor trei, samuraiul ucis relatându-şi moartea prin intermediul unui medium. Cazul se dovedeşte însă imposibil de rezolvat, întrucât toţi trei îşi asumă crima. Tâlharul mărturiseşte că femeia s-a oferit să fugă cu el cerându-i, în schimb, să-i omoare soţul. Provocat la luptă, samuraiul a fost, în cele din urmă, învins.

Tâlharul mai spune că, în timpul luptei, femeia a dispărut. Femeia însă spune că tâlharul a violat-o şi că apoi a fugit lăsându-i, pe ea şi pe soţul ei, în viaţă. Când şi-a revenit, bărbatul ei era legat, iar privirea lui scârbită şi rece a umplut-o de „ruşine, durere şi mânie”.

Necinstită în faţa propriului soţ, femeia a hotărât să-şi ucidă bărbatul, apoi să-şi pună capăt zilelor. Samuraiul ucis transmite faptul că soţia a vrut să fugă cu tâlharul cerându-i, în schimb, moartea lui. Tâlharul s-a arătat atunci dezgustat de femeie şi i-a cerut samuraiului permisiunea de a o ucide. Femeia a dispărut însă în pădure, iar tâlharul a fugit şi el. „Atunci am luat pumnalul de jos şi mi l-am înfipt în inimă”, spune samuraiul prin vocea mediumului.

Triunghiul vicios al adevărului

Asumarea tripartită a omorului creează un adevărat triunghi vicios al adevărului. Fiecare are de reparat onoarea pierdută. Tâlharul oricum urmează să fie spânzurat pentru fărădelegile lui din trecut, iar mărturisirea dragostei şi a omorului i-ar încununa legenda. Soţia a fost necinstită în faţa propriului soţ, iar samuraiul şi-a văzut propria soţie plecând cu tâlharul şi dorindu-i moartea, cel necinstit fiind, de fapt, el însuşi. Moralmente, toţi spun adevărul, căci fiecare a dorit, la un moment dat, moartea samuraiului, inclusiv samuraiul însuşi.

Versiunea bărbaţilor e similară, mai puţin vina crimei pe care fiecare o ia asupra sa. Dar de ce ar minţi bărbaţii dacă tot iau asupra lor vina? Declaraţia femeii variază cel mai mult faţă de ceea ce am putea numi un pattern al celor trei relatări. În primul rând, femeia este singura care ucide în afara oricărei constrângeri, femeia este singura care supravieţuieşte, iar asta în ciuda încercării de a se sinucide, şi, cel mai important, în ambele declaraţii ale bărbaţilor, femeia apare ca fiind dispusă să fugă cu tâlharul. Femeia, singura care acuză violul, nu-şi arată dragostea faţă de niciunul.

Ambii bărbaţi însă spun că ea i se oferise tâlharului şi ambii bărbaţi îşi recunosc propriile sentimente pentru ea. Or, femeia îşi ascunde orice dorinţă pentru tâlhar şi indiferenţa faţă de soţ.

Interpretarea mea e că ambii bărbaţi o iubesc suficient de mult încât să o protejeze. De ce n-ar absolvi-o tâlharul de crimă pe femeia pe care oricum o violase? Iar soţul ei deja mort de ce-ar mai acuza-o de crimă pe soţia pedepsită deja prin condamnarea la moarte a tâlharului, posibilul ei amant?

Cum niciunul nu ştie ce a declarat celălalt, şi soţul, şi tâlharul recunosc amândoi aceeaşi crimă necomisă pentru a proteja aceeaşi femeie iubită. Refuzată de tâlhar din cauza imoralităţii şi rămasă singură cu soţul ei, martor al dorinţei adulterine, femeii nu i-a mai rămas decât să-l ucidă pe samurai. Aşadar, chiar dacă bărbaţii spun adevărul despre cele întâmplate înainte de crimă, crima aparţine femeii. Minţind asupra faptelor pentru a-şi proteja onoarea, femeia este cea care spune adevărul.