Cărţile de căpătâi ale personalităţilor: Eminescu a intrat în chimia sufletului meu

Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul criticului literar Alex. Ştefănescu. Mă uimea faptul că, din cuvinte obişnuite, poetul scotea un fel de muzică de trăiri venită parcă din ceruri. Tatăl meu avea un cult pentru cărţi. Era inspector financiar, dar în timpul studenţiei fusese de câteva ori la la cenaclul lui Eugen Lovinescu, din curiozitat

De altfel, încă de pe vremea copilăriei sale, petrecute în Herţa lui G. Asachi şi Benjamin Fundoianu, îi plăcea foarte mult să citească literatură (spre exasperarea părinţilor lui, de care trebuia să se ascundă, când citea, în podul casei). Aşa se explică de ce în casa noastră a existat de când mă ştiu o bibliotecă. Înainte ca eu să învăţ să citesc, el lua din rafturile bibliotecii câte o carte şi mi-o citea cu glas tare, răbdător, bucuros că îl ascult cu interes.

După ce am aflat, în clasa I,  că din însumarea sunetelor o şi i rezultă cuvântul oi, am început să explorez biblioteca pe cont propriu. Multă vreme am citit... cotoare (nu contoare, cotoare!). Alăturarea a numeroase titluri verticale fără nicio legătură între ele, de la „Creşterea albinelor" la „Război şi pace" şi de la „Teoria deschiderilor în şah" la „Venea o moară pe Siret", îmi crea o impresie stranie, de bric-à-brac esoteric, de mesaje oculte care se bruiază reciproc. Am citit în câţiva ani toate cărţile din bibliotecă, la întâmplare. De la un manual de algebră de dinainte de război am trecut, fără mari probleme de adaptare, la amintirile lui George Panu de la „Junimea", apoi la „Concert din muzică de Bach", apoi la o traducere din versurile lui Baudelaire, apoi la „O tragedie americană" de Th. Dreiser ş.a.m.d. În ciuda avertismentelor date de pedagogi, le-am înţeles pe toate şi nu m-am simţit deloc derutat".

Eminescu a existat!

Tata îmi spusese de multe ori versuri din Eminescu şi îmi vorbise despre el. Dar când am dat eu însumi peste o ediţie a poeziilor lui (una apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi"), am fost şi mai impresionat. Cuvintele tipărite îmi dădeau certitudinea că Eminescu a existat, ceea ce ce mi se părea extraordinar (în timpul studenţiei aveam să fiu şocat în sens invers de ingenioasa poezie a lui Marin Sorescu, „Eminescu n-a existat"). Mă uimea faptul că, din cuvinte obişnuite, cunoscute de toată lumea, poetul scotea un fel de muzică de trăiri venită parcă din ceruri. „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri."

De atunci şi până azi am tot citit Eminescu, fără să mă plictisesc vreodată. Eminescianismul a intrat în chimia sufletului meu şi, după ce voi muri, în cenuşa care va rezulta din incinerare, vor putea fi găsite particule din această substanţă. Receptivitatea mea se explică poate şi prin faptul că natura din zona Sucevei, oraşul în care am copilărit, seamănă foarte mult cu aceea din împrejurimile Ipoteştiului. Pădurile solemne de fagi şi dumbrăvile delicate de mesteceni, izvoarele „rupte de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină", fluturii, greierii şi ,,fetele blonde şi jucăuşe", care ştiu să mai şi tacă, visătoare (nu ca acelea din Bucureşti!), totul m-a educat astfel încât să primesc în suflet poezia lui Eminescu.

Lectura sub plapumă

Am citit, bineînţeles, numeroase alte cărţi şi, treptat, am început să fac ordine (ceea ce fac şi azi!) în ceea ce citeam. Mi-a trecut prin mână tot ce se tradusese până în anii aceia din Jules Verne, Jack London, Mark Twain, Dickens, dar şi Victor Hugo, Dostoievski, Tolstoi, Gogol. I-am citit pe Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe Petru Dimitriu. „Fiind băiet, păduri cutreieram", dar şi citeam cu nesaţ, uneori de dimineaţa până seara. Niciun autor nu-mi dădea telefoane ca să scriu despre el. Mama, doar, insista pe la 10 seara să sting lumina şi să mă culc. Era mirată că mă conformez de fiecare dată, ca un copil cuminte. Nu ştia că am o lanternă şi că, ascuns sub plapumă, citesc în continuare.

"De la un manual de algebră de dinainte de război am trecut, fără mari probleme de adaptare, la amintirile lui George Panu de la «Junimea»."

Cartea preferată:

CV

- Criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu s-a născut la Lugoj, în anul 1947.
- A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1970.
- De atunci şi până în 1989 a fost redactor la publicaţiile „Tomis", „România liberă", „Magazin".
- Din 1990 a lucrat la „România literară, al cărei redactor-şef a devenit în 1995.
- A publicat în presă în jur de 5.000 de articole de critică literară.
- Debutul editorial în volum a avut loc în 1977, cu studiul „Preludiu".
- A semnat 15 volume de critică şi istorie literară, publicistică, proză şi dramaturgie.
- „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)", apărută în 2000, a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Române.
- A realizat emisiuni de televiziune premiate, printre care „Un metru cub de cultură" (Realitatea TV),  „Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" şi „Tichia de mărgăritar"  (TVR Cultural).
- Cel mai recent volum al lui Alex. Ştefănescu este „Bărbat adormit în fotoliu" (Editura Curtea Veche, 2010) şi cuprinde amintiri despre scriitori.

Top 10 cărţi care m-au marcat

1. „Poezii" (Mihai Eminescu)
2. Piese de teatru (William Shakespeare)
3. „Război şi pace" (Lev Tolstoi)
4. „Muntele vrăjit" (Thomas Mann)
5. „Mizerabilii" (Victor Hugo)
6. „Poezii" (Arthur Rimbaud)
7. „Suflete moarte" (Nikolai Gogol)
8. „Maestrul şi Margareta" (Mihail Bulgakov)
9. „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" (Aleksandr Soljeniţîn)
10. Poezii (Nichita Stănescu)

Top 5 autori preferaţi

1. Mihai Eminescu (1850-1889)
2. William Shakespeare (1564-1616)
3. Thomas Mann (1875-1955)
4. Lev Tolstoi (1828-1910)
5. Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881)