Cărţile de căpătâi ale personalităţilor: ,,Prima carte am cântărit-o cu cântarul"

Săptămânal găsiţi aici o personalitate care scrie despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul regizorului de teatru Victor Ioan Frunză.

Nu ştiam să dau valoare cărţii altfel decât concret, prin greutate. Abia apoi am deschis-o... Cărţile exprimă limpede ideea că evoluţia nu se face printr-o succesiune fracturată a generaţiilor, ci prin mentorat, care este  semnul culturilor mari. Am o meserie atât de ciudată, încât nu mă pot hotărî dacă e logică sau absurdă; de fapt, teatrul este o formă de lectură. Din această perspectivă, cărţile sunt uneltele mele, după ce, într-o fază incipientă, cărţile m-au construit.

Mi-amintesc exact unde eram în clipa în care am realizat că în casa în care m-am născut nu exista o bibliotecă. Nu existau cărţi. Aveam 7 ani. Stăteam în faţa unui aparat de radio şi priveam hipnotizat la ochiul magic (un tub catodic pe fronton, oscilaţiile verzi ale lămpii arătau când ai ajuns pe un post). O voce vorbea despre nu ştiu ce volum şi în difuzor se auzeau foşnind filele unei cărţi. Am privit un pic în jur şi am plecat, singur, la „Librăria noastră" care era în colţ. Am cumpărat cea mai mare carte pe care am văzut-o. „Dicţionarul Limbii Române Contemporane" - cu coperţi albastre, pânzate.

Ajuns acasă, am pus volumul pe cântarul de alimente din bucătărie: un kilogram şi jumătate. Nu ştiam să dau valoare cărţii altfel decât concret, prin greutate. Abia apoi am deschis-o. A urmat un volum de Tudor Arghezi, ilustrat cu nişte minunate acuarele: două kilograme. După un timp, n-am mai ţinut seama de greutate. Pe la 12 ani am cumpărat „Istoria artei" a lui Elie Faure. Am luat-o mai mult pentru coperta volumului „Renaşterea". Era un nud cu „Venera ieşind din spuma  mării". Îl ţineam ascuns să nu-l vadă mama. La Biblioteca Publică din cartierul Bucureştii Noi, mă lăsau printre cărţi, aşa că am citit de-a valma - lucruri care mi se potriveau, dar şi altele care mă depăşeau. Am citit „Comedia umană" de Honoré de Balzac pe la 10 ani. Iar „Madame Bovary" pe la 12 ani. Îmi dădeam seama că e „ceva mare", dar nu înţelegeam „de ce".

Am continuat să cumpăr cărţi, am umplut unul după altul pereţii casei - tata meşterea rafturi ciudate care aduceau cu instalaţiile din expoziţiile de azi. Cumpăram întruna cărţi. Uneori o făceam automat. Parcă trebuia să astup nişte gropi. Acum am atât de multe, încât am început să le scanez ca să avem unde trăi.

Drumul printre poveşti

„Satyricon", Gaius Petronius. Am citit-o la 13 ani, dintr-o suflare. Am recitit-o un an mai târziu. Dezbaterile filosofice nu sunt încrâncenate, dimpotrivă, comportă comicul şi un limbaj cameleonic, schimbând culori ţipătoare şi pastelate, comentarii memorabile cu expresii triviale; tonurile dure, uneori la graniţa pornografiei, sunt amprentate de  firescul celui care se ştie curat şi tocmai de aceea poate vorbi murdar, fără să fie dezgustător.

Ciudăţenii, ironii şi profunzimi, iscându-se neaşteptat, pictează o frescă civică având un subiect antic, dar ale cărei imnuri despre libertate mărşăluiesc neabătut până în zilele noastre pe bulevardele din New York, Londra sau Paris... Encolpius, Ascyltos şi mai apoi Gyton, un trio în care ne regăseam după aceea ca elevi de liceu, experimentând frenetic viaţa.

M-a fascinat că se păstraseră doar fragmente, nişte cioburi ale povestirii iniţiale, iar eu visam cu ochii deschişi la ce s-ar fi putut întâmpla în fragmentele pierdute. Mă fascinau mai ales pasajele în limba latină, netraduse, dar însoţite de o incitantă notă de subsol: „fragment pe care preferăm să nu îl traducem". Şi câte nu imaginam tocmai fiindcă au „preferat să nu îl traducă"! Mulţi ani mai târziu, când am făcut spectacolul „Satyricon", i-am cerut doamnei profesor Konc să mi le traducă. Era extraordinar cum o savantă se apleca riguros asupra textelor licenţioase, dându-le o variantă exactă, necenzurată, dar şi cu lipsa de complexe a eruditului. Singurul comentariu al doamnei profesor a fost: „De fapt, Petronius nu prea ştia latină. Scria în latina vulgata."

Au urmat, de-a lungul anilor, „Fiinţă şi timp" (Martin Heidegger), „Confesiunile" (Jean-Jacques Rousseau). Cea din urmă e povestea-pe care-ai-vrea-să-o-spui-fiului-tău. Despre decepţie, înşelătorie şi trădare, dar şi despre Adevăr şi Libertate - o carte a cărei emoţie este generată de personalitatea dublă a povestitorului. Şi apoi „Viitorul nostru postuman" a lui Francis Fukuyama: umanitatea are o problemă de ataşament combinată cu o teamă de abandon. Pentru perceperea Viitorului, e nevoie de speculaţiile raţionale şi simţul minunii.

Cărţile exprimă concret ideea că evoluţia nu se face printr-o succesiune fracturată a generaţiilor, ci prin mentorat, care este semnul culturilor mari. Acestea  s-au bazat pe „tradiţie" (în sens de continuitate), nu pe demolarea trecutului. Culturile mari generează cărţi groase, muzee ample, construcţii semnificative... Civilizaţia se exprimă în gradul din ce în ce mai ridicat de recuperare a informaţiei.

" Civilizaţia se exprimă în gradul din ce în ce mai ridicat de recuperare a informaţiei."

CV

- Victor Ioan Frunză s-a născut pe 6 septembrie 1957, la Bucureşti.
- Este unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din România, care a semnat peste o sută de spectacole, producţii de teatru, operă, marionete şi animaţie, în România şi în străinătate, precum „Satyricon", „Regele moare", „Hamlet" sau „Rosen-crantz şi Guildenstern sunt morţi"
- A absolvit IATC Bucureşti în 1981, iar în prezent deţine titlul de doctor al UNATC Bucureşti.
- A fost director al Teatrului Naţional din Cluj, al Teatrului INOPORTUN al Uniter şi a înfiinţat Trupa pe Butoaie, primul proiect de teatru independent din România.
- A fost conferenţiar la Catedra de regie de Operă a Conservatorului din Cluj, la cea de regie de teatru a Academiei de Teatru din Târgu Mureş, iar în prezent este profesor asociat la UNATC Bucureşti.
- A obţinut peste 44 de premii, printre care Premiul UNITER pentru regie şi pentru cel mai bun spectacol, premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Secţia Română.
- Este distins cu Ordinul „Steaua României" în grad de Cavaler şi cu Ordinul de Malta în grad de Cavaler.

Top 10 cărţi care m-au marcat:

1.  Prinţul fericit (Oscar Wilde)
2. Confesiunile (Jean-Jacques Rosseau)
3. Satyricon (Gaius Petronius)
4. Fiinţă şi timp (Martin Heidegger)
5. Arta războiului (Sun Zu)
6. Viitorul nostru postuman (Francis Fukuyama)
7. Mica sirenă, Crăiasa zăpezii (Hans Christian Andersen)
8. Filosofia de budoar (Marquis de Sade)
9. Punct şi contrapunct (Aldous Huxley)
10. Particulele elementare (Michel Houellebecq)

Top 5 autori preferaţi

1. Tom Stoppard (n. 1937)
2. William Shakespeare (1564 - 1616)
3. Marshall McLuhan (1911 - 1980)
4. Ion Creangă (1837 - 1889)
5. Allen Ginsberg (1926 - 1997)