Cărtărescu, într-un nou jurnal

Scriitorul va lansa la Târgul Internaţional de Carte Bookfest, sâmbătă, de la ora 17.30, la Romexpo, volumul „Zen: Jurnal. 2004–2010“, al treilea după „Jurnal I. 1990-1996“ şi „Jurnal II. 1997-2003“. Mottoul noii cărţi-eveniment, editate de Humanitas, este: „- Ce este Zen?, e întrebat un maestru al acestei căi. - E viaţa de toate zilele, răspunde el“.

„Ce imensă diferenţă între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) şi cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar şi-n deznădejde, celelalte - disperate chiar şi când viaţa pare blândă cu mine", mărturiseşte scriitorul Mircea Cărtărescu.

 „Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minţii mele, atât de îndepărtată că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat pe drum atâta experienţă, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunte de cunoaştere se anulează cu toate celelalte: ca să faci ceva trebuie să ştii puţin. Şi, de altfel, dintre toate speciile literare - hai să zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie -, jurnalul e cea mai absurdă. Mâna ta stângă dă bani mâinii tale drepte. Notezi, pentru tine, ceea ce tu însuţi ştii de fapt mult mai bine decât cel care notează, căci durerea e autentică, pe când «mă doare» e o convenţie", subliniază autorul confesiunilor din jurnal. Scriitorul, în vârstă de 55 de ani, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit „generaţia optzecistă" a unui „Aer cu diamante".

Treptat, Mircea Cărtărescu s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din „Nostalgia" le-au urmat un scurt roman („Travesti", 1994) şi apoi unul în trei volume, „Orbitor" (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. După bestsellerul „De ce iubim femeile", scriitorul se dovedeşte, în jurnale, un observator acid al realităţilor înconjurătoare.

Fragmente, în exclusivitate, din „Zen: Jurnal"

2004, 2 februarie

Lumina-mi vine toată de la fereastra cea mare din stânga. E tot lumină albă de iarnă, de la acoperişurile încărcate, deşi azi cerul a fost rece ca gheaţa şi intens albastru, virând spre primăvară. Aşa se face că, apropiind vârful pixului meu de pagina pe care se-ntretaie multe nuanţe de alb şi cenuşiu, vârful altui pix, de umbră, purtat de o abia vizibilă mână de umbră, se-apropie devenind tot mai intens, dinspre dreapta, până ce atinge vârful pixului meu, de parcă ar veni de dedesubt, de undeva, şi s-ar străvedea prin grosimea paginii. Între cele două vârfuri de pix, pagina devine supusă, masochistă şi catifelată, acceptând tatuajul, dubla penetrare, zgârieturile tandre pe spinarea ei uscată şi caldă. Fireşte, cel de sub pagină scrie acelaşi text, dar cu literele inversate-n oglindă, e un Da Vinci al unei magice antilumi, aşa cum Leonardo a fost, poate, umbra unei lumi cu mult mai adevărate, cea din spatele pergamentului pe care scria cu stânga litere ce priveau înapoi. Un lifting al creierului, siliconare a emisferelor cerebrale lăsate ca nişte ţâţe moi, cremă antirid pentru minte. (...)

2010, 21 aprilie

Xerxes, la Hellespont, pe o înălţime, îşi priveşte armata defilând: două milioane şi jumătate de combatanţi, iar cu auxiliarii - cinci milioane şi jumătate. Peste două mii de corăbii, care umplu strâmtoarea. Pe tronul său de marmură, regele simte cum pieptul i se umflă de mândrie. Jubilează la trecerea naţiilor, fiecare în portul şi cu armele tradiţionale. Apoi, însă, începe să plângă. Unchiul său îl întreabă de ce, iar Xerxes îi răspunde: „Mă gândesc că nu vor trece o sută de ani şi toţi aceşti oameni vor fi morţi." Petalele mărului meu se desfac, una câte una, într-un soare orbitor. E dimineaţă şi mâna Maicii Domnului e încărcată de rouă. Niciodată în curtea mea - şi poate niciodată pe pământ - n-a fost mai multă lumină. Dar nu-mi pun ochelarii de soare. Încerc să mă gândesc la un text pe care mi-ar face plăcere să-l scriu. Ar trebui să forţez, să fac ceva. Sunt ca un vânător care, camuflat în ungherul său, la vreme de iarnă, lasă să-i treacă pe dinainte pâlcuri de cerbi. Coarda arcului său rămâne destinsă. Căci vânătorul nu mai vânează pentru hrană şi nu mai vede cerbii ca pe o pradă. Vânătorul nu se mai vede pe sine ca vânător. Îşi priveşte arcul: cât de ciudat se răsuceşte bucăţica rămasă liberă, la capăt, a maţului de oaie... ce desen delicat închipuie fibrele de lemn, lustruite de-atâta folosire... Apoi, vânătorul îşi priveşte mâinile: pe degete are inele de cositor şi de aramă. Ce mai e vânătoarea pentru el? În valul de zăpadă proaspătă de pe mâneca lui desluşeşte sclipirea steluţelor hexagonale. De fapt, aş vrea să scriu poezie, nu roman sau povestiri. Aş vrea să pot exprima simplu, ca în Nimic (dar şi mai rudimentar) melancolia vieţii care trece.

2010, 31 decembrie, ora 23.30

Sărbătorile n-au avut nici gust, nici textură de sărbători anul ăsta. Suntem singuri, noi trei, în casa din mijlocul pădurii. Aici nu se vor auzi petarde, nu vom vedea artificii. E linişte, zăpadă, irealitate. Cred că tot anul a stat sub semnul irealului, de fapt. Cred că tot jurnalul ăsta respiră, de fapt, un aer de irealitate. Nu ştiu ce să-mi doresc pentru 2011 sau pentru deceniul care vine. N-am nici de ce să-mi doresc ceva. Am totul, pentru că n-am avut nimic niciodată. Las altora să-şi pună dorinţe şi apoi să alerge disperaţi în calea lor. Ca să respiri, nu trebuie să-ţi fi dorit asta, nici ca să-ţi bată inima, nici ca să vezi lumina. Am primit lumea fără să ne-o dorim. Deşi sunt legat de câţiva oameni prin adâncă afecţiune, sunt totuşi la fel de adânc detaşat. Am să trăiesc mai departe ca şi când n-aş trăi, am să iubesc ca şi când n-aş iubi, am să sufăr ca şi când n-aş suferi, am să mă zbat ca şi când nu m-aş zbate.

Se face vremea de deschis şampania. Bye.

(Mircea Cărtărescu, „Zen: Jurnal. 2004-2010", Editura Humanitas 2011)