Ce ascunde omul cu spatele

Cea mai recentă carte a lui George Banu, „Spatele omului – pictură şi teatru", este o fină analiză estetică a imaginii. Apărut de curând în librării, în traducerea Ilenei Littera, volumul omului de teatru George Banu este un discurs analitic, filosofic, literar şi de critică de artă, în egală măsură, şi poate fi citit aproape ca un roman.

Relaţia operei de artă sau a actorului cu spectatorul este o mai veche preocupare a autorului.

Ca şi decriptarea modalităţilor contemporane de transmitere a ideilor şi emoţiilor de la un autor către publicul său prin intermediul interpretului sau al imaginii scenice.

De data aceasta, pornind de la picturile în care personajele sunt prezentate din spate, criticul realizează o decodare a imaginilor din punct de vedere filosofic şi estetic, identificând poziţia frontală, obişnuită în toate artele şi mai ales în teatru, de la începuturile lor, cu un enunţ, iar prezentarea din spate cu o metaforă.

Ideea clasică a comunicării prin intermediul figurii, a privirii a fost, la un moment dat înlocuită cu refuzul personajului, în teatru, sau al pictorului de a „face faţă” privitorului.

Curiozităţi, dorinţe şi ipoteze

Rezultatul, trezirea curiozităţii, a dorinţei de a afla ce este ascuns. Supoziţiile, ipotezele iau locul certitudinii.  Această situaţie generează metafora, considerată, mai ales în epoca modernă, inferioară  conceptului. O altă consecinţă a renunţării la frontalitate este plusul de expresivitate generat de mişcare.

Autorul urmăreşte ideea de-a lungul istoriei artei, fără a încerca o explicaţie cu adevărat istorică, plasând apariţia personajelor care întorc spatele privitorului în timpul Renaşterii.

Ferestrele prin care pictorii încercau să surprindă continuitatea spaţiului permiteau pictarea unor scene secundare, dincolo de subiectul principal al operei, în care personajele, prinse în diverse activităţi, nu-şi mai arată chipul.

Cu explicaţii diferite, lucrurile se repetă în barocul secolului al XVII-lea, mai ales în pictura flamando-olandeză, în serbările galante ale rococoului şi până la arta contemporană.

Continuitatea motivului este mai clară în artele vizuale decât în teatru, unde prezenţa spectatorului în sală obligă până mai târziu la jocul cu faţa la public.

George Banu urmăreşte implicaţiile psihologice şi estetice ale personajului prezentat din spate în toate artele vizuale şi în întreaga artă modernă.

Erudiţia se împleteşte cu intuiţia, luciditatea critică îşi aliază sensibilitatea consumatorului de artă. Concluziile sunt de fiecare dată clare şi perfect argumentate.

"Opera de ArtĂ n-ar exista fără mister"

„Omul întors cu spatele – spune Banu – se plasează, aşadar, între aversiunea faţă de lume, cufundarea în propria-i fiinţă  şi aspiraţia spre un orizont aflat dincolo de el.

Dar, cu excepţia câtorva situaţii, el participă totuşi la un context, iar motivaţiile lui, tocmai pentru că sunt contextuale, îşi păstrează, fie şi doar parţial, misterul”. Mister fără de care opera de artă, de fapt, nu ar exista ca atare.

 Ca toate volumele semnate de el, „Spatele omului” are o imensă calitate. Poate satisface orice categorie de cititori, de la cercetătorul în domeniu la amatorul de artă şi la cititorul obişnuit de beletristică.

Lucrare de specialitate, cartea excelează prin stilul clar, cald, prin capacitatea de a pune în ecuaţie ideile în aşa fel încât poate fi citită aproape ca un roman. Desigur, lectura este facilitată de numărul mare de reproduceri, ilustrând fiecare idee.

Să adăugăm excelentele calităţi grafică şi tipografică a publicaţiei, care produc o senzaţie de plăcere tactilă şi vizuală prin ele însele.