Revoluţia femeilor în artă

La Centre Pompidou din Paris este deschisă expoziţia „elles@centrepompidou“, dedicată artistelor contemporane. În premieră mondială, un muzeu dezvăluie latura feminină a colecţiilor sale. Expoziţia cuprinde peste 500 de opere a peste 200 de artiste, de la începutul secolului al XX-lea şi până astăzi.

„elles@centrepompidou“ este a treia expoziţie tematică a Muzeului Naţional de Artă Modernă (Centre Pompidou), după „Big Bang“, în 2005, şi „Image Movements“, în 2006-2007.

Este o ocazie bună pentru Centre Pompidou, care şi-a construit o colecţie impresionantă de artă modernă şi contemporană, pentru a arăta creaţiile unor artiste din secolele XX şi XXI.

Printre figurile care au dominat această perioadă se numără Sonia Delaunay, Frida Kahlo, Dorothea Tanning, Joan Mitchell, Maria-Elena Vieira da Silva, Sophie Calle, Annette Messager sau Louise Bourgeois. 

Expoziţii ale femeilor-artist au mai avut loc şi în alte colţuri ale lumii, însă cea de la Centrul Pompidou oferă o privire mult mai amplă asupra acestui fenomen, colecţia fiind structurată pe teme şi organizată cronologic, de la invenţiile abstracte ale Soniei Delaunay şi ale Sophiei Taeuber Arp până la implicarea puternică a femeilor în zona tehnologiei (fotografie, video, performance).

„Pionierele“ artei

Prima parte a colecţiei se întinde în opt încăperi ale nivelului 5 al instituţiei franceze. În secţiunea dedicată „Pionierelor“, pot fi admirate lucrări ale artistelor Shirley Jaffe („Sailing“, 1985), Joan Mitchell („Chasse interdite“, 1973), Sonia Delaunay „Philomène“, 1907), Natalia S. Gontcharova („Les Lutteurs“, 1909-1910) sau Dora Maar („Nusch Eluard“, 1935).

„My Flower Bed“ (1962) - Yayoi Kusama

În operele lor se observă lupta de a se elibera de sub lanţurile concepţiilor tradiţionaliste pentru a se dezvolta în medii de expresie care să fie un etalon în arta contemporană. Arta lor a luat diverse forme: performance, lucrări biografice sau instalaţii textile.
La nivelul 4 al Muzeului Naţional de Artă Modernă se găsesc alte şase secţiuni ale expoziţiei. Prima, intitulată „Istoric“, adună laolaltă artiste care au aruncat un ochi critic asupra artei şi vieţii.

Ele s-au aplecat asupra convieţuirii între artă şi relaţiile sociale, de la reprezentările corpului până la cele ale războiului, de la reprezentările personale la cele politice. Elocvente în acest sens sunt „La Mariée“ (1963) de Niki de Saint Phalle, „Personal Cuts“ (1982) de Sanja Ivekovic sau „Cogito, ergo sum“ (1988) de Rosemarie Trockel. Urmează „Material“, în care artistele au pus pe primul loc reprezentarea corpului, reinventând desenul propriu-zis, prin folosirea fotografiei şi, mai târziu, a mijloacelor video („Art must be beautiful... Artiste must be beautiful“, 1975 – Marina Abramović sau „Denkifuku“, 1956-1999 - Atsuko Tanaka).

Complexitate şi inovaţie

„Excentric“ schimbă tonul. Artistele au adus o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte redefinirea categoriilor vizuale şi teoretice, de-a lungul secolului al XX-lea. Între figurativ şi abstract, între organic şi sistematic, între senzual şi conceptual şi simultan „vizual, tactil şi visceral“, femeile au folosit materiale şi strategii noi în pictură, sculptură, fotografie şi arhitectură. Sugestive sunt lucrările „K1-Zeichnung“ (1966-1967) de Hanne Darboven sau „Extrême tension“ (2007) de Louise Bourgeois.

„Domestic“ cuprinde operele artistelor care au rupt graniţele între privat şi public, cultural şi funcţional, răspunzând astfel nevoii de complexitate şi inovaţie în artă şi design („Bloc sanitaire «Savoie»“, 1972-1974 - Charlotte Perriand sau „L’Hôtel“, 1981-1983 - Sophie Calle). Un alt segment, cu titlul „Naraţiune“, pune accent pe limbaj. Vechile naraţiuni sunt demontate, iar cele noi, construite („Tuuli / The wind“, 2001-2002 - Eija-Liisa Ahtila sau „Shortstories“, 2008 - Dominique Gonzalez-Foerster).

În secţiunea „Imaterial“ sunt lucrările multor artiste care s-au concentrat pe economia mijloacelor în fotografie, arhitectură sau pictură („Triptyque lumière“, 1970-1971, de Geneviève Asse sau „Splight“, 2005, de Matali Crasset). Accesul publicului la cele peste 200 de filme şi înregistrări video din anii ’60 şi ’70 este liber.