Pictura ca scenă

Expoziţia „Adrian Ghenie“ este deschisă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană până la 14 februarie 2010. Absolvent, în 2003, al Universităţii de Arte din Cluj, Adrian Ghenie este deja un nume bine cunoscut în străinătate atât de public, cât şi de critică.

Artistul, care s-a născut în 1977, trăieşte şi lucrează la Cluj şi la Berlin. Expoziţia este prima prezentare amplă a creaţiei lui la Bucureşti şi cuprinde lucrări realizate din 2007 până anul acesta. O selecţie de picturi de mari dimensiuni dezvăluie o viziune artistică bine structurată, în interiorul căreia intelectul, implicarea afectivă şi stăpânirea nuanţată a alfabetului plastic se potenţează reciproc.

Viaţa în gri

Cele câteva teme vizibile din primul moment - autoritarismul, cinematograful, arta ca exponent al epocii - sunt, de fapt, subsumate discursului asupra lumii, cu aplecare către părţile de umbră şi de întuneric. Citatele plastice ce pot fi descoperite în opera lui îl leagă de demersul artistic postmodern. Numai că, Adrian Ghenie nu-şi asumă nici ironia, nici kitsch-ul. Picturile lui sunt profund dramatice, îmbinând obsesii freudiene cu un expresionism tragic.

S-a vorbit despre influenţa lui Caravag-gio. Contrastul puternic de lumină şi umbră poate duce cu gândul la pictorul italian. Dar forţa fizică a modelelor, izbucnirea formelor în lumina dirijată, care reprezintă, de fapt, o afirmare a vieţii, lipsesc din lucrările artistului contemporan. Compoziţiile lui sunt scăldate într-o atmosferă cenuşie, aproape egală, care-i permite, de alt-fel, pictorului un rafinat joc al griurilor, dar care înăbuşă orice elan vital.

Caligrafia coşmarului

Din larma contestatară şi programat extravagantă a mişcării Dada nu mai rămâne nimic. Este înlocuită cu figurarea unui inventar de imagini, statice, absurde, ca personajul atârnat de tavan, dominată de un element-intrus: lupul. Simbol al nopţii, al subconştientului, al spaimei („Moartea Dada").

Limitate din trei părţi, încăperile din tablourile lui Adrian Ghenie par scene de teatru locuite de personaje închise în ele şi în coşmarurile lor. Cu spatele întors către privitor, ele sunt numai recipientele unei situaţii, semnele mute ale unei acţiuni presupuse.

Duchamp şi bătăile cu frişcă

Artistul îşi asumă lumea pe care a moştenit-o şi pe cea în care s-a format, îi caută şi-i expune tarele şi constrângerile, cheamă în pictura lui ideologiile şi le disecă. O dovedesc tablourile din seria „Colecţionarul", portrete ale lui Goebels admirând arta „degenerată", o declară portretele, diferite ca modalitate de rezolvare artistică, dar apropiate ca rememorare istorică, ale lui Stalin şi Ceauşescu.

Şi, mai mult decât orice prezenţă dezvăluită, o comunică personajele chircite sub o piesă de mobilier, văzute din spate, ca în unele tablouri din 2007 („Târât sub birou" sau „În acel moment", „Coşmarul", de exemplu). Uneori evenimentele sunt consemnate - memento al unei drame oricând posibile - ca în „Ar putea fi oriunde", alteori, drama este semnalată prin absenţa omului, ca în compoziţia cu un frigider scos din uz, surmontat de o cutie de televizor la fel de părăsită şi ea, hibridul obiect fiind numit de artist „Basement Feelings".

Toată această coborâre în infernul secolului al XX-lea este rezolvată de artist cu mijloacele picturii clasice. Culoarea în tonuri profunde, de cele mai multe ori, este aşternută în straturi rugoase, alternând cu suprafeţe fluide, ce accentuează contrastele cromatice şi luministice. Chiar în tablourile cu o gamă cromatică incandescentă, de exemplu, interiorul cu canapele roşii şi flori galbene, trecerea între cele două zone cromatice fiind suprafaţa întinsă de galben portocaliu, atmosfera rămâne la fel de tensionată din cauza luminii difuze, ce atenuează roşul din planul îndepărtat.

Ar mai fi de amintit două teme care leagă opera lui Adrian Ghenie de arta anterioară lui: bătăile cu frişcă şi portretele lui Stan şi Bran, pe de-o parte, şi cele două picturi prezentându-l pe Duchamp, pe de altă parte. Ambele ţin de discursul autorului asupra esteticii, ambele circumscriu momente-cheie, care au deschis noi posibilităţi esteticii secolului al XX-lea: cinematograful şi ridicarea obiectului oarecare la rang de artă. S-ar putea presupune că Ghenie se revendică de la ideea morţii picturii în societatea contemporană. Din fericire, operele lui contrazic această teorie.