Picasso şi ospăţul artei

Muzeul Grand Palais din Paris găzduieşte, până în 2 februarie 2009, expoziţia “Picasso şi maeştrii” . Muzeele Luvru şi Orsay s-au alăturat Reuninii Muzeelor Naţionale din Franţa pentru realizarea unui proiect ambiţios, menit să ajute la înţelegerea creaţiei unui geniu artistic al secolului XX.

Creaţia lui Picasso ar fi suficientă pentru a inventaria toate stilurile şi direcţiile artei primei jumătăţi a veacului trecut.

 Artistul care anunţă cubismul, care foloseşte ca nimeni altul capacităţile expresionismului, care abordează arta abstractă, întorcându-se din vreme în vreme către modalităţile clasice de figurare s-a dovedit a fi în dialog continuu cu toţi maeştrii picturii dinaintea lui, începând cu Rembrandt şi Rubens şi terminând cu cei aproape contemporani lui, impresioniştii şi postimpresioniştii.

Cu o solidă educaţie academică, sub îndrumarea tatălui său, profesor la Şcoala de Belle Arte şi director al Muzeului din Malaga, absolvent la 19 ani al Academiei San Fernando din Madrid, Picasso va păstra toată viaţa în minte întreaga istorie a artei.

"Pictez  împreună cu maeştrii "

Cunoştea perfect toate genurile artei, toate modalităţile de figurare ale creatorilor importanţi. Ele l-au influenţat în modul de gândire, în felul de a construi imaginea, chiar atunci când distruge figurarea predecesorilor, când transformă un nud de Goya, de exemplu, într-o compoziţie cubistă.

Există în întreaga lui creaţie o pendulare continuă între cele mai îndrăzneţe inovaţii şi legătura indestructibilă cu trecutul. Afirma odată că pictează împreună cu maeştrii săi, El Greco, Velasquez, Goya, Zurbaran, Ingres, Gauguin, Cezanne, Manet. Şi pentru ochiul obişnuit cu lectura imaginilor, exemplele sunt numeroase.

 În spatele “Marelui Nud” masculin semnat de el transpare “Nudul de femeie” al lui Cezanne, “Natura statică cu cap de oaie” este replica dramatică a picturii cu acelaşi nume de Goya. Realizează peste 40 de variaţiuni ale “Meninelor” lui Velasquez şi cam tot atâtea după “Dejunul pe iarbă” de Manet.

De fiecare dată însă, lectura se face prin ruptură, prin deconstrucţia formei, prin remodelarea ei. Am putea vorbi despre o critică picturală a picturii, idee, de altfel, dragă secolului trecut. Aşa cum scrie un cronicar francez, “Veritabilă cercetare, obsesia lui aminteşte nevoia de a se lua în posesie, de a trece la rândul lui prin toate fazele succesive ale istoriei unei opere. Sălbăticie pragmatică, pentru că, prin această experienţă, prin încercare şi reproducere, Picasso simte substanţa predecesorilor şi face să ţâşnească propria marcă”.

"Trebuie să rămânem sălbatici"

S-a spus că Picasso este un canibal. Atât pentru capacitatea lui de a “digera” pictura, cît şi pentru forţa sălbatică cu care ia în posesie lumea şi o transformă după propriile criterii. De altfel, el însuşi afirma că “trebuie să ramânem sălbatici”, iar pasiunea pentru artele “primitive” l-a făcut să exclame, în faţa frescelor de la Lascaux: “Nu s-a făcut nimic mai bun de atunci”.

Trăieşte lumea cu intensitatea primului om de pe pământ, fie că este vorba de atrocităţile istoriei, ca în “Guernica” sau “Osuariu”, fie că se opreşte la amănuntele amuzante sau groteşti ca în “Cocoşul”. Inventivitatea lui artistică este intrinsecă.

 Nu ţine de nicio modă, nu poate fi ancorat în niciun curent, în nicio tehnică. Poetul Apollinaire, cel care a înţeles poate cel mai bine arta timpului său, scria: “După el, poţi picta tot ce vrei, pipe, cărţi poştale sau de joc, candelabre, gulere false, hârtie colorată sau ziare”. “Domnişoarele din Avignon” anunţă cubismul şi arta abstractă, dar îi urmează o perioadă neoclasică.

Toată viaţa se confruntă cu capodoperele înaintaşilor pentru a-şi verifica forţele. În anii ‘50, realizează un ciclu de variaţiuni după Delacroix, Velasquez şi Monet, dar şi după Cranach, Le Nain, Poussin, David sau Courbet. 

Cea mai vizitată expoziţie din Paris

Expoziţia de la Grand Palais nu poate fi povestită. Ea deschide o nouă manieră de receptare a operei lui Picasso, iar publicul a reacţionat imediat. La o săptămână după deschidere, presa pariziană prezenta un prim bilanţ:

5.219 vizitatori pe zi, în medie, peste şase mii, duminica, o aşteptare de o oră - o oră şi jumătate pentru a putea intra. În mod excepţional, muzeul rămâne deschis zilnic până la ora 22.00, iar după această oră, contra sumei de 1.900 de euro, se pot programa, pentru întreprinderi, seri private.

Succesul se explică nu numai prin expunerea unui număr apreciabil de lucrări, 210, dar şi prin faptul că ele vin din mai multe muzee din Franţa şi din străinătate, inclusiv din America. Şi, mai ales, pentru că expoziţia inaugurează un alt fel de a privi opera unui artist proteic despre care publicul obişnuit al muzeelor credea că ştie tot.