Modernitatea unui clasic

Modernitatea unui clasic

Expoziţia „Spiru Vergulescu“ este deschisă la Galeria Cercului Militar din Bucureşti până la 17 septembrie. Cu caracter retrospectiv, evenimentul este în primul rând un omagiu adus artistului prea devreme dispărut, de la a cărui naştere se împlinesc 75 de ani.

Vizita în expoziţia Spiru Vergulescu degajă o dublă nostalgie: a timpului scurt de la plecarea definitivă a artistului (doi ani) şi a celui mai îndepărtat în care străzile oraşelor pictate de el au dispărut şi ele. Cea mai mare parte a tablourilor expuse sunt peisaje citadine din Bucureşti, din Slatina, din alte oraşe româneşti sau străine. Au toate un aer comun, datorat nu uniformităţii peisajului, ci sentimentului straniu generat de lipsa personajelor, a agitaţiei străzii.

Poezia lor este una metafizică, în sensul curentului ivit în Italia avangardei artistice. Spre deosebire de acelea însă, o blândeţe transpare de dincolo de zidurile caselor, din serpentinele străzilor. Nu sunt, în pofida localizării lor exacte, documente ale unei vremi, ci mărturia stării de spirit a artistului în faţa spectacolului lumii. Din când în când, două siluete se conturează pe drumul înzăpezit. Cel care l-au cunoscut pe artist îi recunosc, după exotismul veşmintelor, pe Spiru şi pe soţia lui Gunka.

Un  cuplu  exotic

Cele două personaje, pictorul şi soţia lui, muziciana oarbă Gunka, apar şi în câteva portrete. Expoziţia este dominată de un  „Autoportret cu beretă roşie“, beretă de pictor, însemn nu numai al ocupaţiei celui portretizat, dar şi al estetismului cu care acesta a gândit şi a creat, de-a lungul timpului, „costumaţia“ lui şi a soţiei sale, costumaţie care îi recomanda drept unul dintre cuplurile exotice ale Bucureştiului.

Dar, mai presus de asta, autoportretele sunt o profesiune de credinţă a celui împătimit de frumuseţea lumii şi de o anumită estetică potrivit căreia valorile majore ale picturii ar trebui să fie eterne. Interioarele de atelier şi, mai ales imaginara întâlnire într-unul dintre ele a artistului cu înaintaşul său din secolul al XVII-lea, Vermeer din Delft, sunt o dovadă, pe lângă opere, a preţuirii pentru culoare, pentru frumuseţea calmă, pentru pictura ca stare de suflet a artistului.

Pictură, stare de suflet

În pictura lui Spiru Vergulescu, elementele lumii din jur, redate cu o grijă pentru detaliu remarcabilă, trăiesc în primul rând prin culoare. O culoare când strălucitoare, cu armonii contrapunctice, când sobră, redusă la unul –două tonuri, savant modulate. Şi în peisaje, şi în scenele de interior, alburile joacă rolul principal, în suprafeţe generând lumina, exaltate de culorile vii (roşu, în toate nunaţele lui) sau de combinaţii de complementare.

„Strada Buzeşti“ din Bucureşti, nostalgică mărturie urbană

Albul, subliniat de griuri colorate, alternat de brunuri creează şi tristeţea peisajelor hibernale. Ştiinţa de a conferi expresivitate culorilor este măsurată de distanţa dintre „Case albe din Bucureşti“ sau peisajele de la Balcic, de exemplu, şi tristeţea „Casei de la Singureni“. Principala caracteristică a picturii lui Spiru Vergulescu este frumosul. Capacitatea lui de a îmbina o formaţie academică cu modernitatea expresiei este remarcabilă. Şi are meritul de a aminti scopul primordial al artei, într-o vreme în care expresia directă, brutală a devenit regulă.

Nostalgie  pentru  viitor

Creaţia lui Spiru Vergulescu este „frumoasă“ pentru că artistul crede în supremaţia esteticului. Şi este neliniştită, în acelaşi timp, pentru că închide o întreagă lume de sentimente ale autorului ei.

Artistul venea de la Slatina. Acolo există „Casa-muzeu Gunka şi Spiru Vergulescu“. Este casa părintească, restaurată, înzestrată de cei doi artişti cu lucrările pictorului, cu instrumente muzicale rare, cu argintărie şi bijuterii de preţ. Alte lucrări se află în Muzeul judeţean Olt, în alte muzee din ţară, în multe colecţii particulare ai căror posesori le-au împrumutat pentru această expoziţie. În afara admiratorilor săi, marele public nu-l cunoaşte suficient de bine.

Timpul va hotărî intrarea lui în memoria perenă a artei româneşti. Silvan Ionescu a definit poate cel mai exact esenţa peisagisticii lui Spiru Vergulescu. „Spirit romantic, dornic de evocări menite să restituie faţa uitată sau pierdută a Oraşului tradiţional, Spiru Vergulescu ne insuflă prin opera sa nostalgia după epoci trecute, creatoare de civilizaţie şi cultură. Lucrările sale sunt destinate viitorului, prin valoarea lor memorialistică“, scria Adrian Silvan Ionescu.